Bagă live-ul, frățioare!

Viața pe Facebook e pestriță și plină de neprevăzut. Am un amic virtual pe care îl cunosc și în „real“ și cu care m-am pricopsit, la un moment dat, într-o documentare într-o zonă rurală sau „pe sate“, cum se mai spune. Băiat tînăr, la locul lui și de bun-simț. Muncitor, o duce destul de prost cu banii, lucrează în construcții, bun meseriaș, zic alții. Căsătorit cu o mărunțică oacheșă, ochioasă, casnică. Un copil mic. Nimic special cu băiatul ăsta, un om ca toți oamenii, am stat de vorbă, am și băut împreună într-o seară la un soi de party ad-hoc, și el, și nevastă-sa au fost decenți, chiar simpatici, au fumat ca șerpii, deși ea era însărcinată, am povestit. Nu ne-am mai întîlnit, însă am rămas prieteni pe Facebook, acolo am descoperit adevărata lui pasiune. În momentul în care chefuiește și se îmbată, adică săptămînal, în special în week-end-uri, bagă live-uri la greu și îmi dau seama că e o formă de exprimare, un mic artist frustrat zace în el. Însă niciodată cînd e treaz, niciodată de la locul de muncă, cum bate cuie, de pildă, cum dă cu bidineaua sau repară vreun acoperiș. Doar bucuria chefului trebuie împărtășită online. Iar live-urile lui arată cam așa: el, în mașină, pe scaunul din dreapta (doar nevastă-sa conduce, o decizie înțeleaptă, el poate să bea!), cu berea pe bord, cu maneaua la maximum, i se vede lui fățălia fericită în prim-plan, în spate e copilul care are vreo șase ani și care se foiește, uneori sîcîit. Live-urile astea durează vreo zece minute, nu-ți dai seama de unde vin sau de unde se întorc cei doi, e un road-movie nesfîrșit pe drumuri naționale, berea tresaltă pe bord, maneaua urlă, s-ar putea face un film românesc minimalist pornind de aici, dar ar plictisi pe toată lumea mai ceva ca ciorba din bucătărie. Totuși, nu pot să trec cu vederea un fenomen social: avem cu toții acces la live-uri de cînd cu telefoanele smart, indiferent dacă sîntem vedete sau oameni obișnuiți, nu trebuie să mai așteptăm ca televiziunile să ne transmită în direct nu știu ce meci de fotbal, concert sau eveniment, noi sîntem cei care creăm evenimentul și care „transmitem“. (Apropo, la marile festivaluri de film documentar au apărut deja filme, care iau și premii, realizate exclusiv din content de pe Internet, cu acordul utilizatorilor, desigur. Recomand Present perfect al lui Shengze Zhu, în China milioane de oameni fac zilnic live streaming.)

Mă uit la live-urile amicului meu virtual de-a dreptul fascinată, în afară de mine mai sînt vreo doi-trei blambeci, tovarăși de muncă sau consăteni, care comentează: „Bagă tare!“, „La distracție, da?“, „Să fiți sănătoși!“ sau „Să vă fie de bine!“. De reținut că mai toate live-uri sînt în mișcare, din mașină, însă are și live-uri domestice. Un cadru strîmb în care apare de regulă el, beat și fericit, în spate mai sînt două-trei personaje care fac ceva, de obicei grătare. Maneaua e omiprezentă. La aceste live-uri nimeni nu vorbește, toți petrec cu dezinvoltură în fața spectatorilor, cîți or fi ei, de pe Facebook. Băiatul are grijă să intre în cadrul cel strîmb și băutura – cutiile de bere goale care umplu o masă, dar mai ales sticla de whisky. „Te respecți, barosane!“, mai zice cîte unul. Și din nou „Să aveți poftă!“, „Hai noroc!“ etc. La un moment dat, am început să o urmăresc și pe soție pentru că mi-am dat seama că îi calcă pe urme soțului și m-am întrebat dacă nu o fi vreo formă de narcisism familială.

De regulă, fiecare își adună în „bula“ lui de prieteni doar pe cei de același leat, însă la un moment dat te saturi de fițe de intelectuali, de aceea „live-urile“ prietenului meu de la țară îmi confirmau faptul că viața e în altă parte. Oriunde altundeva decît acolo unde sîntem noi, oamenii educați și citiți, oameni care scriu pe Facebook despre teatru, filme, literatură și concerte. Aveam senzația că, de fapt, băiatul ăsta trăiește cu adevărat, el e alive, în vreme ce noi, ceilalți, generăm un conținut mort, sîntem deja morți. Orice ai face, orice ai scrie, nu te poți pune cu fericirea omului pe care vrea să o transmită și celorlalți. Să ne amintim însă că așa ceva era imposibil în urmă cu nici douăzeci de ani. Oamenii își trăiau micile momente de fericire, la fel ca necazurile, deziluziile, frustrările, în tăcere, fără să-i știe nimeni, și le gestionau ca atare. Nașterile și decesele erau consemnate doar în niște registre și deveneau statistici, nu spunea nimeni o rugăciune în fața unei lumînări virtuale pe care a postat-o prietenul tău anunțînd că i-a murit tatăl, nu asista nimeni la nașterea copilului tău ca să-ți transmită felicitările de rigoare. Uneori, această transparență a vieții și a trăirilor personale mă înspăimîntă de-a dreptul, mai ales că vreme de mii de secole nu am trăit așa, am trăit totul doar în propria noastră intimitate la care au fost martori cel mult cîțiva membri ai familiei și cîțiva prieteni. Însă intimitatea nu mai valorează nimic, performance-ul e mai important.

Să vă mai spun o poveste. Am o prietenă virtuală pe Facebook pe care nu o cunosc deloc în „real“. Însă știu totul despre ea, absolut tot, pentru că ea a ales să ne împărtășească viața, cu bune și cu rele. Știu că trăiește într-un mic oraș de provincie care generează constant un plictis existențial, toată lumea cunoaște pe toată lumea. Știu că scrie poezii și că e iubitoare de frumos. Știu la ce oră se trezește și la ce oră se culcă, știu ce gătește și cînd gătește, cînd își face cumpărăturile, știu că a avut o deziluzie în amor, că are frustrări și o carieră cumva neîmplinită, că își iubește pisicile, că visează călătorii pe care nu și le poate permite. Uneori postările ei imploră într-un mod indirect un ajutor pe care nimeni nu i-l poate da. Știu că e singură și că se luptă cu singurătatea ei și cu depresia. Toate acestea apar pe Facebook și nu poți să intervii în nici un fel, să o încurajezi sau să-i dai sfaturi și chiar ar fi groaznic dacă ai face asta, pentru că nu-i ești nimic, de fapt, nici rudă, nici prieten, ești doar un spectator pasiv al unui om care se zbate și se chinuie. Și care, poate, a găsit o formă de terapie – expunerea, existența ei pe Facebook.

Eu însămi mă simt mult mai alienată decît eram acum douăzeci de ani, cînd comunicam mai mult în viața reală, cu prieteni reali, cînd mă bucuram atunci cînd mă suna cineva sau cînd vreun cititor îmi trimitea la redacție o scrisoare (pe hîrtie). Și după ani întregi petrecuți printre gamer-i, flirtînd cu diferite avataruri de care recunosc că m-am atașat și cu diferite forme de vieți posibile virtuale și întîlnind oameni cu multiple identități, mă întreb de ce, totuși, frica asta de realitate. De ce acei patru pereți între care dormi, mănînci, te joci, îți scrii articolele te sufocă atît de tare, de ce ți-ai dori să fii prezent mereu în mai multe locuri în același timp?

Ultimul live al prietenului meu „de pe sate“ m-a indispus total – erau tot în mașină, pe drumurile patriei, berea la doză era la locul ei pe bordul mașinii, maneaua era tot la maximum, iar șoferul, nevasta sau cine o fi fost depășea pe linie continuă, mașină după mașină, ca să murim cu toții pe drumurile patriei și să transmitem live.