Babic și ghiuden
Denumirea unui tip de salam uscat, un produs tradițional tipic balcanic, destul de cunoscut astăzi, lipsea din majoritatea dicționarelor noastre curente. Substantivul babic era înregistrat doar în Micul dicționar academic (MDA), cu definiția „un fel de salam, cu mult piper roșu, preparat la Crăciun și consumat la Paște” și în Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI), cu o explicație foarte asemănătoare. În ambele dicționare, cuvîntul era însoțit de eticheta „regional” și de precizarea că etimologia sa era necunoscută. În amplul său studiu Influența turcă asupra limbii române, vol. I-II, 2010, Emil Suciu l-a considerat ca provenind din turcă; posibilele surse prezentau asemănări de formă, dar sensuri prea diferite ca să justifice explicația (prin babik, „coaja verde a nucii necoapte; copită; botoşel, pantofior de copil mic” sau babikho, „mîncare făcută dintr-un amestec de miez de pîine, ulei şi iaurt”). În noul Dicționar etimologic al limbii române, coordonat de Ion Giurgea și Cristian Moroianu, sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” (în volumul, în curs de apariție, care reia redactarea literei B), misterul etimologic pare să se fi rezolvat: babic este explicat ca provenind din cuvîntul bulgăresc babek, denumind (cum ne-o confirmă chiar imagini publicitare din Internet) un tip de salam similar.
Dicționarele amintite menționează ca primă atestare a cuvîntului anul 1993. Bazele de date actuale, conținînd versiunile scanate ale mai multor publicații periodice românești, permit o mică anticipare a acestei datări: am găsit cuvîntul în ziarul România din 20 mai 1940, într-un articol despre un vultur. În finalul textului, pe un ton glumeț, autorul spune că acesta „nu-i de mirare să ajungă să mănînce și «babic» (o specialitate buzoiană de salam-ghiuden gustos, dar foarte picant)”.
Cuvîntul apare în presa românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea în diverse enumerări de produse culinare, de obicei asociat cu un tip de salam asemănător – ghiudenul. Cele două produse sînt tratate împreună și în articolele de specialitate, de exemplu în Revista de chimie alimentară (1962): „Sortimentele de preparate de carne în care intră un procent ridicat de carne de ovine sînt ghiudemul și babicul”. Toate tipurile de salam se găseau din ce în ce mai rar în ultimele decenii ale regimului comunist, ceea ce explică speranța de normalizare exprimată într-un articol din Flacăra, în 1990, pornind de la lucruri către cuvinte: „poate că (…) o să reintegrăm limbii române și cuvinte aproape dispărute: ghiudem, babic”.
Substantivul ghiuden (sau ghiudem) apare în toate dicționarele noastre, cu o origine clar stabilită; provine din turcă, din göden (cu același sens). Atestat încă din secolul al XVIII-lea, în diverse documente (indicate de studiul lui Emil Suciu), se găsește și în Dionisie Eclesiarhul, Chronograful Ţării Rumâneşti. Cuvîntul circulă și cu varianta ghiudem, foarte răspîndită și destul de veche: în Adevărul din 1899, o fabrică de mezeluri recomanda călduros, prin anunțuri publicitare, „renumitul Ghiudem de Botoșani și alte uscături afumate”. Norma a oscilat: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic(DOOM) a selectat, în prima sa ediție, din 1982, doar forma ghiuden, probabil din rațiuni de conformitate cu etimonul turcesc; ediția din 2005 a făcut o concesie uzului, acceptînd și varianta ghiudem, pentru ca ultima ediție, din 2021, să revină la recomandarea inițială, renunțînd cu totul la ghiudem.
Astăzi, babicul pare mai cunoscut decît ghiudenul. O rapidă investigație în Corpusul de texte din Internet roTenTen16 oferă 171 de atestări ale formei babic, 131 pentru ghiudem și doar 15 pentru ghiuden. Nu îndrăznesc să intru în discuții tehnice asupra diferenței de rețetă și de formă între cele două produse, nici asupra posibilei lor folosiri echivalente. Dintre ele, babic merită o discuție specială din punct de vedere lingvistic, datorită omonimiei cu numele propriu armenesc Babic, interesant și prin fixarea sa într-o expresie cîndva în uz: coltuc de la Babic.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).