Baba şi elicopterul
tentativă de reportaj de Ziua naţională La al treilea elicopter, băbuţa din staţia de tramvai şi-a făcut cruce. La al cincilea, maxilarul de jos a început să-i coboare încet, ca un lift scump într-o clădire de birouri. La al zecelea elicopter care a trecut pe deasupra capului ei, la exact 100 de metri înălţime, credinţa ei în Dumnezeu avea deja o bază de imagini pentru sfîrşitul lumii. După care, s-a făcut linişte şi femeia şi-a luat ochii de la cer (pe care oricum îl mai văzuse o dată acum cîţiva ani) şi i-a îndreptat spre intersecţia cea mai îndepărtată, acolo de unde aştepta să vină tramvaiul. Acesta chiar a venit, iar ea s-a dus acasă, fără să ştie nici o clipă ce se întîmplase: fusese martoră la pregătirile pentru parada de 1 Decembrie. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, elicopterele veniseră special pentru băbuţa mea din staţia de tramvai. Ca şi pentru alte milioane de români care sărbătoresc ziua patriei. Ele au defilat ca să ne simţim mîndri ca popor că sîntem în stare să înfrîngem legile fizicii, care spun că un obiect mai greu decît aerul va cădea. Şi bineînţeles, pentru că au primit ordin - chestie care iarăşi ar trebui să ne bucure: uite nişte oameni care fac ce li se spune! Vă spun cinstit, am încercat să mă bucur de 1 Decembrie. Cu sistemă, nu accidental şi dezorganizat. Pentru asta am făcut un inventar al lucrurilor de care mă simt mîndru. De la clădirile cele noi ale mall-urilor şi pînă la exportul de maşini, de la elicopterele de la paradă şi pînă la pantofii publicului de dedesubt, de la bomboanele cu nume românesc pe care le-am dus acasă şi pînă la şerveţelul cu care m-am şters la gură după hamburgherul cu pui picant - toate m-au dus la o concluzie bizară: specificul nostru naţional e importul. Nu e o critică aici, ci chiar un început de branding de naţiune. Şi asta pentru că, spre deosebire de alţii, importăm temeinic şi aplicăm cu inima obiceiurile şi chiar cultura altora, care se pot simţi astfel ca acasă aici... Dar vă spuneam de ziua naţională. Ziua în care românii mici vorbesc despre românii mari. La televizor, în presă, în colocvii şi simpozioane - dar niciodată la mobil, la o bere sau şuetă în colţul holului de la slujbă. Respectul pentru înaintaşi e mai degrabă un ritual mediatic, în care noi ăştia cu puls la mînă ne umilim în faţa diverşilor decedaţi, care probabil s-ar ruşina teribil să vadă cu ce posteritate s-au ales... Ori poate chiar şi-ăsta e un clişeu, iar românii care au făcut naţiunea, alde Ştefan, Mihai, Carol sau Iorga, au fost şi ei nişte oameni ca toţi ceilalţi, cu afaceri, acareturi, umori şi gusturi îndoielnice? Istoricii sinceri cam aşa zic, însă pe de altă parte tot ei sînt ţinuţi la depărtare de manuale. Acolo au loc doar gesturile mari, doar domnitorii spălaţi pe mîini şi curaţi în urechi, care vorbesc frumos şi nu se gîndesc niciodată la ei. Din educaţia asta apar apoi expresii precum: "Un salut românesc vă trimit din Ottawa! Vă rog să încetaţi să vă mai bateţi joc de naţiunea noastră, de sfîntul suflet românesc! Cînd vorbim de ţară, trebuie să ne ridicăm în picioare!". E pe bune, de pe un forum. De 1 Ddecembrie sîntem învăţaţi să ne bucurăm că sîntem împreună. Eu aş propune să încercăm şi invers: să ne bucurăm că sîntem separaţi. Deosebiţi. La mare distanţă unul de celălalt, poate chiar singuri. Să nu ne mai căutăm fericirea ca naţiune, ci ca indivizi. Să ne bucurăm de egoism, să sărbătorim interesul personal, să punem o pancartă la Otopeni Plecări pe care să scrie, sincer: Ţara e acolo unde e bine. Unul dintre marii români (şi el menţionat anual în decembrie, de mulţi oameni care, la fel ca şi mine, nu l-au citit) se minuna în faţa babei pioase din biserică. Baba-chintesenţă a românismului, care nu înţelege, dar crede fierbinte. Am să cred că ideologia asta mai are o şansă cînd următorul mare român o va duce pe baba noastră ancestrală la Internet Café. Unde s-o facă să se uite pe gaura cheii virtuale la lumea teribil de mare care n-a auzit de noi...