Avignon, un mare festival asediat uneori de flagelul conformismului

9 iulie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Tema de anul acesta a Festivalului de la Avignon este Europa, sau mai bine spus Europa văzută prin întoarcerea la surse, la Odiseea lui Homer şi la miturile esenţiale care au structurat fiinţa europeană, dar şi prin evocarea angoaselor ei mai noi, cum ar fi pericolul fascist.  Directorul festivalului, Olivier Py, l-a politizat în mod evident din 2013 încoace, de cînd a fost numit în fruntea sa. Prin politizare înţeleg ancorarea ceva mai „adîncă“ a Festivalului în problemele şi dilemele prezentului. Ceea ce nu înseamnă însă în mod automat şi mai mult fior artistic.

Rareori mi s-a întîmplat la Avignon (unde merg în pelerinaj cultural şi profesional de 30 de ani) să văd că un spectacol este criticat fără menajamente de toată presa naţională, indiferent de sensibilitatea ei politică. Le Monde, Libération, Le Figaro, La Croix demolează spectacolul intitulat Arhitectură, scris şi regizat de o celebritate a teatrului francez, Pascal Rambert. În domeniul teatrului, bunele intenţii şi chiar abundenţa de mijloace pot duce la un eşec dacă spectacolul respectiv nu este purtat şi de o scînteie iraţională, de o licărire de nebunie, de o provocare emoţională insolită…

Pascal Rambert, autor jucat pe numeroase scene franceze şi străine, a vrut, prin spectacolul său, să ne vorbească despre pericolul extremismelor, despre fragilitatea Europei, despre blestemul repetării greşelilor din trecut. În piesa lui este vorba despre o familie austriacă aspirată de un dezastru al istoriei. Povestea începe în 1911, deci înainte de Primul Război Mondial, şi se încheie odată cu anexarea Austriei de către Hitler. Patriarhul familiei, arhitect de profesie, personaj complex, este în acelaşi timp un fel de dictator pentru copiii săi, dar şi profetul unor fracturi ireversibile, în familia sa, precum şi în Europa. Autorul piesei ne propune o metaforă uşor de descifrat: familia care se dezmembrează ca imagine a Europei pe cale de scufundare.

Pascal Rambert a avut la dispoziţie tot ce-şi putea dori un autor-regizor: o distribuţie excelentă, o scenă prestigioasă (modelată de istorie), un public motivat (2000 de persoane în fiecare seară), totala libertate de a provoca, de a nelinişti, de a emoţiona, de a zgudui chiar spiritele adormite ale europenilor. Dar nu a reuşit decît să-i amorţească pe spectatatori, să-i anestezieze în faţa actului artistic, să-i plictisească pe cei mai mulţi şi efectiv să-i adoarmă pe unii.

Într-un fel, aceasta este noua tragedie a teatrului contemporan: să nu-şi justifice existenţa, să nu-şi asume misiunea. Păcatul didacticismului în teatru este unul enorm, de neiertat. Iar cei care nu iartă acest păcat regizoral sau dramaturgic sînt în primul rînd spectatorii. Chiar şi spectatorii neiniţiaţi simt „indigestia“ didacticismului şi o refuză în mod instinctiv. Există, poate, în fiinţa noastră, ascuns undeva, nedetectat încă nici de anatomişti şi nici de psihologi, un organ alergic la didacticism şi la gîndirea politică corectă. Un organ firav, o fibră, o alveolă minisculă, invizibilă atunci cînd corpul trece printr-un scanner, dar care explodează cînd ni se vînd banalităţi pe post de alerte istorice sau sociale.

Personal, cred că noua dictatură a gîndirii politice corecte se infiltrează acum şi în spiritele creatorilor. Aceasta este o mare tragedie culturală a Europei. Oameni care ar trebui să aibă curajul de pune degetul pe rană nu o fac pentru că se tem de gura lumii (sau de gura minorităţilor), de diverse instanţe mediatice şi religioase. În anii comunismului, nu atît cenzura reprezenta marele pericol pentru scriitori şi artişti, ci autocenzura. Să se fi autocenzurat, conştient sau inconştient, autorul-regizor al spectacolului de la Avignon? Nu ştiu, dar am impresia că reacţia unanimă a presei faţă de spectacolul său este şi un semn al saturaţiei. Este ca şi cum mai mulţi jurnalişti s-ar fi răzvrătit şi ar fi spus: „Nu mai vrem să auzim platitudini în numele intenţiilor juste, nu mai vrem să înghiţim lecţii în numele avertismentelor istorice, nu mai vrem să fim disciplinaţi, asurziţi, amputaţi de spiritul nostru critic în numele evocării catastrofelor trecutului ca repetiţie generală a catastrofelor din viitor“.

Gîndirea politică corectă este, poate, noua rinocerită care bîntuie în Europa, iar dinspre Vest se extinde spre centrul şi estul continentului.

O cercetătoare franceză, Isabelle Barbéris, a publicat la începutul acestui an o lucrare intitulată L’Art du politiquement correct (editura Presses Universitaires de France). Ea analizează instaurarea unei noi forme de academism şi de conformisme în creaţia teatrală şi în general în domeniul spectacolului. „Niciodată nu a existat în Franţa atît de puţină diversitate ca acum, de cînd ne extaziem în faţa diversităţii“, declară Isabelle Barbéris în publicaţia La Terrasse. Aceste cuvinte sînt de mare curaj, dar puţini artişti şi observatori ai fenomenului cultural le iau în serios. Ceva îi împiedică să vadă că gîndirea politică corectă este anticulturală prin natura ei.

Personal, cred că o piesă despre cum se infiltrează islamul radical în Europa ar fi fost mult mai necesară şi mai importantă în curtea de onoare a Palatului Papal. De altfel, în jurul oraşului Avignon există cartiere în care fetele nu îndrăznesc să iasă în fuste de teama de a nu fi insultate sau chiar agresate de către indivizi radicalizaţi sau în totală ruptură faţă de cultura franceză şi de stilul de viaţă european. Dar acest subiect rămîne deocamdată tabu, deşi ar trebui să bată la poarta unui festival avînd ca temă Europa.

Mai multe