Averea lui Castro
"Dovada" - a cerut Fidel Castro, iritat că revista Forbes răspîndeşte "calomnii infame", atribuindu-i o avere de 900 de milioane de dolari. În 1995 avea doar, conform aceleiaşi reviste, 550 de milioane. Revista recunoaşte: cifrele avansate sînt într-o mai mare măsură rezultatul artei de a prevedea decît al ştiinţei, cifrele de bazează pe informaţiile oferite de foşti oficiali din Cuba, iar banii ar putea proveni din beneficiile aduse de societăţile publice. "E ca şi cum revista Forbes i-ar atribui lui George Bush 10% din cele 500 de miliarde de dolari proveniţi din traficul de narcotice şi crimă organizată, spălaţi în fiecare an în băncile nord-americane", afirmă preşedintele Băncii Centrale din Cuba, Francisco Soberon (Le Monde, 19 mai 2006). Castro spune că el nu posedă nimic în afara celor 900 de pesos (32 de euro), salariul său lunar, iar în anii '90 a cedat muzeelor şi centrelor culturale 11.687 de cadouri (tablouri, bijuterii, obiecte de fildeş, covoare scumpe) primite de el, în calitate de şef al statului. S-ar putea ca dezminţirile să fie adevărate: Castro, ca orice dictator, nu are nevoie de conturi personale, deoarece toată ţara se confundă cu averea lui personală. Iar în materie de dictatură, el lider maximo, comandantul şef al statului cubanez reprezintă într-adevăr un miracol al supravieţuirii. În august, Castro va împlini 80 de ani; centrul sistemului comunist reprezentat de el şi de care el era dependent, Uniunea Sovietică, s-a prăbuşit. A dispărut în acelaşi timp puternicul sprijin economic dat de tovarăşii ruşi. Cuba a trecut prin crize energetice, lipsuri alimentare şi de produse de bază, producţia tradiţională de trestie de zahăr a rămas fără cumpărător. Dar lui Castro personal nu energia îi lipseşte: în noiembrie a ţinut un discurs de cinci ore în faţa studenţilor, iar dialogul cu ei a durat pînă în zori: "Ce ar trebui făcut pentru ca procesul revoluţionar să rămînă ireversibil?" - se întreabă liderul revoluţiei cubaneze într-un moment cînd continentul optează pentru conducători de stînga, imaginea lui este evocată cu simpatie şi de alţi lideri aleşi, iar preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez îl sprijină cu petrol ieftin. Oricum şi-ar justifica ideologic aparatul cubanez supravieţuirea, practic performanţa se datorează flexibilităţii bătrînului dinozaur. "Castro se schimbă ca să dureze" - conchide Richard Gott în The Guardian. Desovietizarea ţării - spun unii analişti - e sincronă cu acceptarea unor deschideri marginale care permit continuitatea: depărtîndu-se de ideologia marxist-leninistă, regimul îşi justifică atentatele la libertate prin necesitatea de a apăra naţiunea împotriva atacurilor venite din interior sau din exterior. Se înţelege că atît cubanezii din diaspora, cît şi criticii regimului au fost excluşi din naţiune. Schimbările ţin mai mult de figurile oratorice, reglementările care ar putea marca o oarecare deschidere sînt grabnic anulate sau modificate. Viteza retragerii acestor "concesii" îndreptăţeşte convingerea că ele nu sînt adoptate decît pentru a permite identificarea celor doritori să se bucure de ele. S-au înmulţit "actele de repudiere" (în Europa comunistă se numeau critică şi autocritică) prin care militanţii Partidului Comunist îi hărţuiesc pe disidenţi şi pe familiile lor, s-a intensificat lupta împotriva antenelor parabolice şi au fost confiscate televizoarele aduse din străinătate, cetăţenii au voie, doar în caz de forţă majoră, să intre în contact cu turiştii străini, ca să nu se "contamineze ideologic". Viaţa dublă a cetăţeanului cubanez permite orice concluzie: şi că socialismul este o soluţie bună pentru anularea inegalităţilor, totul e să se găsească un conducător cum e Castro, şi elaborarea scenariilor de "după Castro". Generaţia revoluţionară şi-a epuizat resursele de cadre (nu au lipsit conflictele încheiate prin condamnări la moarte), birocraţii care au înlocuit-o sînt prea puţin cunoscuţi, aşa că nu prea pot conta pe sprijinul "poporului suveran". Oricît de bine s-ar pregăti succesiunea, mişcările din aparat vor avea de suportat tulburările create de opoziţia tăcută timp de decenii şi de contestaţia unei emigraţii numeroase şi bine organizate. Dar cine speră că va afla dacă Fidel Castro a fost sau nu unul dintre cei mai bogaţi dictatori din lume va fi dezamăgit. Dacă există, banii vor fi împărţiţi în tăcere.