Avem tratat!
"Avem tratat!" " îmi vine şi mie a striga, în gura mare. Nu a entuziasm, nici a necaz, ci doar a ştire ignorată de mai toţi concetăţenii mei. Adică, avem un nou tratat european. Cel de la Lisabona. Moşit mulţi ani, negociat tot atîţia, negat prin referendum de francezi şi olandezi, rebotezat să nu mai fie constituţional, trecut numai prin parlamente, respins şi apoi aprobat de irlandezi, refuzat şi amînat şi, în fine, aprobat de preşedintele ceh. Este un tratat care a trecut prin suficiente peripeţii astfel încît merită luat în seamă (măcar pentru asta). Scurt istoric tip Wikipedia (adică subiectivă). Ideea a venit din entuziasm pro-european, întru mai profundă integrare a statelor membre. Nu mai sîntem mulţumiţi (doar) cu piaţa comună, cu moneda unică, libera circulaţie a mărfurilor şi standardele dure în privinţa protecţiei consumatorului şi a mediului. Vrem mai mult. Vrem integrare politică, vrem un mai mare transfer de putere şi suveranitate dinspre statele membre spre centru, spre Bruxelles. Vrem să creştem rolul Parlamentului European, dorim să reprezentăm cetăţenii direct în instituţiile din Place Schuman, visăm la Statele Unite ale Europei. De aceea, propunem un tratat căruia să îi zicem "constituţional", să dăm o noimă expresiei "cetăţean al Uniunii Europene". Atunci a venit primul şoc. Francezii şi olandezii au zis Nu. Un Nu foarte hotărît. Ups! Sîntem prea avangardişti, şi-au zis entuziaştii. Cetăţenii nu sînt încă pregătiţi pentru "marele pas". "Mama lor de cetăţeni, îi ţinem pe subvenţii de atîta vreme, le asigurăm tot soiul de concedii şi drepturi în faţa patronatelor, le asigurăm sisteme de sănătate universale şi ei refuză un vot mic pentru o cauză mare?" " bombăneau off the record mulţi tehnicieni, la Bruxelles. E clar, cetăţenii nu sînt competenţi pentru un vot atît de important. Ei trebuie să îşi voteze doar primarii, pentru Europa nu au destulă carte, nu văd "imaginea cea mare". În fond, proiectul european a fost năşit, clocit, dezvoltat de o mînă de vizionari postbelici, în laboratoare închise vederii publicului. El, cetăţeanul, a tras doar foloasele. De aceea, ar trebui să ne vedem de treabă ca pînă acum. Noi gîndim "marile planuri", Consiliul aprobă, cei 27 de şefi sînt de-ai noştri, ne descurcăm cumva cu Tony şi, mai apoi, cu Gordon. Popoarele să voteze prin parlamentele naţionale. Adică s-a renunţat la ideea referendumurilor. Democraţia cea mai directă mergea în Atena, în fond, acolo se discutau numai probleme locale. Mă rog, mai există în Elveţia, dar ăia nu sînt în Uniune. Drept compensaţie, mai mărim bugetele de comunicare, mai aruncăm pe piaţă două-trei campanii cu "Europa Cetăţenilor" şi treaba va merge. Să nu uităm, scoatem nefericitul cuvînt "constituţional" din titulatură, să nu se mai sperie oamenii. A mers o bună bucată de vreme. Acesta a fost pasul doi. Parlamentele naţionale au votat "pentru". Chiar şi Gordon Brown a semnat, pe şest, Tratatul, în numele Marii Britanii. În afara programului oficial, fără declaraţii, fără poze de grup. Da, pe şest l-a semnat, venind mai tîrziu la Consiliu, fără să fie văzut de camerele de filmat şi de reporteri. A avut un program încărcat, acesta a fost motivul oficial. De fapt, i-a fost teamă de propriul electorat. Buuuun. Au mai rămas doar irlandezii. Ei trebuie să treacă prin referendum, că asta e legea lor. Şi l-au trecut. Adică, l-au picat. Au votat Nu. S-a minţit în campanie ca la Vadu’ Lat. Că ne ia copiii în armata europeană, că ne legalizează automat avortul, tot soiul de aberaţii. De partea aialaltă, din Bruxelles, nu au putut să se implice, să răspundă, ar fi arătat a încălcare de suveranitate. Altă pauză de reflecţie. Ce facem acum? Fără Irlanda, tratatul nu putea să intre în funcţie. I-au lăsat un pic, apoi i-au mai chemat o dată la vot. Unii irlandezi s-au enervat cumplit. "Nu înseamnă nu. Ce nu pricepeţi?" " scria pe ziduri, înaintea repetării votului. De data asta, s-au implicat (pentru da) industriaşii locali " zic unii. Ei aveau toate interesele de pe lume pentru ca ţara lor să nu fie Gică contra. Şi a trecut de data asta. A mai rămas doar Cehia. Alt caz picant. Preşedintele lor este un eurosceptic frenetic. A interzis abordarea "pseudo-drapelului" albastru cu steluţe galbene pe clădirile Preşedinţiei. "Cehia nu este o gubernie a Uniunii Europene." L-a demis pe premier şi a creat o criză politică internă exact cînd Cehia deţinea preşedinţia Uniunii, ceea ce nu a făcut defel uşoară viaţa euro-entuziaştilor de pretutindeni. În fine, a amînat energic semnarea tratatului din partea Cehiei. După ce irlandezii s-au răzgîndit şi au zis Da la referendumul 2, uşor încolţit la ultimul Consiliu, a acceptat şi el să semneze, cu o condiţie: posibilitatea de opt-out pentru Cehia, în privinţa Cartei Europene a Drepturilor Omului (sau Carta Drepturilor Fundamentale). I s-a dat satisfacţie, spre stupoarea întregii lumi (a cetăţenilor liberi). Cum adică? Ce i-a venit preşedintelui Cehiei, ţara lui Václav Havel, să ridice tocmai această obiecţie, la exact 20 de ani de la (re)dobîndirea libertăţilor civile? Răspuns banal: proprietăţile nemţilor din regiunea sudeţilor. Toţi cititorii cu bacalaureat ştiu ce a însemnat Sudetenland în evenimentele care au precedat Al Doilea Război Mondial. Astăzi, e vorba de circa 500.000 de cetăţeni vest-germani (acuzaţi în 1945 de simpatii naziste) şi de urmaşii lor. Ei îşi pot revendica proprietăţile confiscate, după război, de regimul comunist. De aceea, lupta lui Klaus poate părea (cumva) legitimă. Deşi nu sînt convins. Oricum, după toate aceste peripeţii instituţionale, avem (un nou) tratat. România nu prea a avut emoţii. Parlamentul nostru l-a aprobat printre primele (locul 3, după Franţa şi Ungaria). Vă amintiţi, desigur, dezbaterile, polemicile, bătălia de argumente care au precedat votul unanim. Cum, nu vi le amintiţi? Păi, e normal. Nici nu au existat. La noi, Tratatul de la Lisabona s-a votat ca pe vremuri: "Cine-ipentrucine-icontraseabţinecinevamulţumesc". De unde deduc că, fie era prea puţin important pentru români (adică unul dintre tratatele internaţionale tip "cîte balene au voie să pescuiască islandezii anual?"), fie că, în buna şi mai noua tradiţie, tot ce este propus de la Bruxelles este automat bun pentru români. Am aflat că avem tratat de pe croll (textul curgătoriu de la baza ecranului); era înghesuit între rezultatul meciului Steaua-Rapid şi un breaking news uluitor: "Premierul-desemnat a ajuns la Palatul Victoria".