Avem campioană (CFR Cluj)?

Avem, că n-avem încotro. De bine, de rău – mai mult de silă –, am terminat campionatul acesta de fotbal cu poalele-n cap, cum ne şade bine ca să nu-l trădăm taman la centenarul naţiunii pe „nea” Iancu, cum i s-ar zice azi. Pentru că sîntem singura ţară din Europa care a repornit prima ligă fără să o poată termina la vreme, totul s-a decis în al zecelea ceas şi jumătate, la propriu, căci pînă în al 12-lea, alias miezul nopţii unei zile de luni, trebuia ca federaţia să transmită către o UEFA destul de nervoasă ce echipe româneşti în ce cupe europene sînt calificate. Că stătea tot continentul în loc pentru noi.

Cred că muşchii fesieri ai unora dintre domnii federali au avut parte de un antrenament de SEAL în acele ore, nu care cumva să se mai întîmple ceva care să răstoarne totul, în buna logică a unui alt proverb reverberînd de înţelepciune, ăla cu laptele răsturnat fix după ultima strîngere de ţîţă. Oamenii au mers pe sîrmă, au avansat zîmbitori pe muchia acoperişului casei cu ochii închişi. Sigur, au reuşit să nu cadă în freză, dar a fost o loterie. A fost precum vorba de o adîncime abisală a oamenilor din fotbal: „Să dea Dumnezeu să avem noroc!”. Şi a dat. A dat, drăguţuʼ. Că dacă nu dă el, de unde?

În criză groaznică de timp, finalul a fost stabilit din pix, un meci decisiv între CFR şi Craiova, ceva nemaivăzut. Fără posibilitate de egal. Cineva trebuia să cîştige, aşa cum se decideau campionatele prin anii ʼ20, Chinezul, Venus sau Ripensia. Căci la noi e aşa: ori nu mai e timp, ori timpul stă în loc. A trăi în timpul normal nu ne reuşeşte. „Acum ori niciodată”? Hai să nu ne punem presiune singuri.