Autorități

În urmă cu 30 de ani, cînd am vizitat pentru prima oară Statele Unite, m-au impresionat polițiștii. Din filme, nu-mi dădusem seama pînă atunci cît de înalți și voinici erau în realitate. Toți purtau și veste antiglonț masive pe sub uniforme, ceea ce-i făcea să arate ca niște jucători de fotbal american. Pistoalele zdravene și stațiile de emisie-recepție pe care le purtau îi făceau și mai impresionanți, mai ales în comparație cu sfrijiții de la noi, care abia scăpaseră de titlul de „milițieni”.

Ei bine, după 30 de ani, oamenii ăștia în uniformă nu m-au mai impresionat chiar așa. Acum, nu doar că sînt de toate rasele și genurile, potrivit corectitudinii politice, dar au și diverse forme și dimensiuni. Adică, printre indivizii bine făcuți, care n-au dispărut chiar de tot, au răsărit destui mărunței, subțirei, grași sau grăsuți, bărbați sau femei cu ochelari, în fine, ca toți oamenii, dacă se poate spune așa. 

Bineînțeles că e de dorit să n-ai nevoie și nici de-a face în vreun fel cu ei. Totuși, n-am reușit să-i evit complet. Abia intrat pentru prima oară în traficul din Chicago, m-am încurcat într-o intersecție infernală. Nu reușeam deloc s-o iau la stînga din pricina mașinilor care veneau din față, deși eram încadrat pe banda potrivită. Am pierdut două semafoare. În cele din urmă, m-am hotărît să tai repede calea celor din față, altfel riscam să nu mai trec niciodată. Îndată ce am făcut manevra însă, am zărit cu coada ochiului pornind un girofar și am auzit sirena. O mașină a poliției apărută ca din neant s-a luat după mine și mi-a strigat prin megafon să trag pe marginea străzii. Am oprit, iar mașina cu girofar s-a postat și ea în spate. Am deschis geamul și am așteptat în poziție regulamentară, la volan. Doi tipi în uniforme au venit aproape alergînd, cu mîinile pe tocurile pistoalelor. Au făcut semn să deschid și geamul pasagerului. Fiul meu stătea alături, și el cu mîinile la vedere. Am apucat să-i zic polițistului de pe partea mea că sînt străin și că mă aflu pentru prima oară în Chicago. Mi-a cerut pașaportul și talonul mașinii. I-am arătat cu degetul spre cotieră. Acolo erau. Mi-a făcut semn să le iau zicînd: „Easy, easy!”. Le-am luat cu două degete și i le-am întins. „Stay here”, a zis și s-a dus cu ele în mașina lui. După vreo trei minute, a revenit cu un zîmbet larg și cu o atitudine complet schimbată. Mi-a spus că sîntem OK, că nu ne amendează, mai ales că știe că intersecția aia e dificilă, dar m-a sfătuit ca altă dată să nu mai forțez așa, fiindcă risc un accident. Ne-a întrebat unde mergem. I-am spus că tocmai o lăsaserăm pe soția mea cu bagajele la hotel și noi căutam o parcare. Atunci s-a uitat către fiul meu, căruia i-a spus pe nume ușor interogativ, recomandîndu-i să caute pe Google o parcare. A plecat salutînd, lăsîndu-ne să ne întrebăm cum aflase prenumele fiului meu căruia nu-i ceruse actele. Ce soft avea în mașină? Reușise deja să acceseze datele noastre de intrare în Statele Unite? Știa poate și cu ce ne ocupăm? În orice caz, se lămurise cumva din verificare că nu avea de-a face cu niște indivizi periculoși, dintre aceia pentru care nu rareori ei sînt nevoiți să folosească armele. 

M-am gîndit atunci că trebuie să fac tot posibilul să nu mai dau nici cel mai mic motiv vreunui polițist să vină să discute cu noi cu mîna pe pistol. Am mai văzut șerifi pe șosele pîndind după o cotitură și oprind mașini care depășiseră viteza. Noi mergeam de fiecare dată cît se poate de regulamentar. 

La intrarea în Canada însă, am avut de-a face, inevitabil, cu o polițistă de frontieră, canadiancă. Tocmai trecuserăm pe la marginea Detroit-ului, printr-o zonă destul de dubioasă, cu indivizi în mijlocul cărora n-ai fi vrut să cobori din mașină. Punctul de frontieră era destul de asemănător cu cel dintre Giurgiu și Ruse. Eram singura mașină de la graniță din acel moment. Din ghereta ei, polițista cu coadă blondă ne-a cerut pașapoartele. M-a întrebat de ce doresc să intru în Canada. I-am spus că vrem să vizităm Niagara, Montréal și alte cîteva locuri. Ne-a întrebat unde locuim. I-am răspuns că în România. „Dar unde?“, a insistat. I-am recitat adresa completă. A ascultat impasibilă, apoi a întrebat din nou unde locuim. În Canada? I-am oferit rezervările la hoteluri pe care le aveam notate. Întrebarea „Unde locuiți?“ a venit încă o dată. Nu-mi venea să cred. Ce voia, de fapt, de la noi? I-am repetat adresa de acasă. Atunci ne-a întrebat foarte apăsat ce transportăm noi în mașină în afară de haine. Mi-a trecut prin cap că jumătatea de sandvici pe care o știam lăsată în portbagaj ar fi putut fi un corp delict. Auzisem că a intra cu ceva de mîncare în Canada poate aduce uneori necazuri. I-am răspuns că nu înțeleg întrebarea. Mi-a trîntit în față gemulețul gheretei. Hait! Bariera era închisă, pașapoartele ne erau la cerberiță. Nu mai vedeam pe nimeni în jur. Ce urma? Ce voiau de la noi? Cu ce greșiserăm? După nu mai puțin de zece minute de așteptare, gemulețul s-a deschis. Dinăuntru s-a ivit o figură bărboasă. „Bună ziua!”, ne-a zis noul grănicer, pe românește. „Bună ziua!”, i-am răspuns uimiți. În piept avea o etichetă pe care scria „Ciotea”. Ne-a întrebat de ce călătorim în Canada. I-am spus și lui. A întors capul în interiorul gheretei, unde am văzut că blonda revenise și ședea jos. Ea îi dicta ce să ne întrebe. Și ne-a întrebat și el unde locuim. Îmi țineam nervii cu greu și încercam să răspund cît mai precis și fără să comentez ceva. I-am spus din nou adresa de acasă și pe cele unde urma să stăm în Canada. Omul s-a îndreptat către polițistă și l-am auzit spunîndu-i că sîntem turiști și că el are încredere în noi. Dar nu el decidea. Blonda i-a transmis o serie întreagă de alte întrebări. Dacă transportăm alcool, dacă avem droguri prin mașină, dacă nu cumva avem o pușcă. La întrebarea cu alcoolul, omul a pus de la el și ceva culoare: „O palincă sau vreo țuicuță pentru prietenii din Montréal?”. I-am spus că nici vorbă de așa ceva, abținîndu-mă să întreb dacă nu cumva ne-am întors pe vremea prohibiției.

În fine, blonda i-a dat undă verde să ne lase în pace, moment în care el s-a destins și a început să ne dea sfaturi turistice și indicații rutiere. Am plecat tremurînd de nervi. Fuseserăm victimele aplicării unei proceduri fără discernămînt. Parcă am fi fost în fața unei Inteligențe Artificiale. Am aflat că prin acel loc, în ultima vreme, încearcă să treacă mulți imigranți din Mexic și America Latină. Dar noi aveam o mașină închiriată din Statele Unite, n-aveam fețe de imigranți sud-americani, românii nu mai au nevoie de viză pentru Canada și noi aveam totuși o viză pentru Statele Unite, care se obține după o serie de interviuri. Logica nu era una polițistă, ci mai degrabă  funcționăresc-birocratică. Dacă doamna ofițer ne bombarda cu întrebări în fața unei camere de supraveghere, se chema că-și face datoria. Probabil că dacă am fi fost descoperiți ulterior că făceam sau transportam ceva ilegal, ea ar fi fost acoperită pentru că ne interogase ca la carte. Nu atît realitatea conta, cît aplicarea procedurii. 

La reintrarea în Statele Unite, cîteva zile mai tîrziu, lucrurile au fost mult mai simple. Ofițerul american ne-a cerut pașapoartele și ne-a întrebat, parcă ușor intrigat, ce-am căutat în Canada. Chiar așa...