Atunci ne vom transforma într-un algoritm matematic

În ultimele zile m-am uitat la serialul Familia Shtisel. Este un fel de sagă a unei familii de evrei hasidici din comunitatea ultraortodoxă din Ierusalim. Dincolo de multe aspecte foarte interesante pe care le afli despre această comunitate, în care normativele dogmatice sînt extrem de conservatoare, personajul meu preferat este, cum altfel, mezinul de vreo 27 de ani, Akiva. Rămas încă necăsătorit, este perceput ca fiind ratat și defect, devenind o partidă greu de asumat de către fetele din familiile bune. Pețitorii tradiționali îl prezintă ca atare și, cînd încearcă să-i găsească o parteneră, caută în aceeași categorie, a femeilor „ratate”, „defecte” (rămase necăsătorite, văduve etc.).            

Dar ce-l situează pe Akiva în această categorie? Dincolo de două logodne rupte (nu dau multe detalii, spun doar că nu i se pot imputa aceste eșecuri), este vorba despre firea și înclinațiile profesionale ale personajului. În ceea ce privește firea sa, descoperim un bărbat cu o sensibilitate mai puțin rudimentară, dezvoltată. Ceea ce societatea condamnă ca fiind o fire romantică, implicit considerată mai slabă. În ceea ce privește înclinațiile profesionale, Akiva este un artist, cu talent deosebit la pictură. Însuși tatăl său disprețuiește aceasta înclinație, considerînd că e dezonorantă, neserioasă, în ciuda dragostei evidente pe care i-o poartă fiului său.

Episodul cel mai percutant în ordinea percepției personajului de către societatea în care trăiește și de către familia sa este cel în care primește o bursă de la un magnat din afara comunității, constînd în asigurarea unui atelier de lucru și a unei sume de bani semnificative pentru un an. Fiul își invită tatăl să-l însoțească la evenimentul festiv în care-i va fi acordată bursa. La început tatăl nici nu-l ia în seamă și refuză să-l însoțească. Ulterior se răzgîndește. În discursul său (plin de emoții) de la festivitate, Akiva nu uită să-i mulțumească și tatălui său. Care se ridică de la masă, merge alături de fiu și începe și el să țină un discurs. Surpriza vine de aici, căci, dacă te-ai aștepta să fie emoționat de realizarea lui Akiva, tatăl se adresează magnatului și îi spune că e foarte frumos să susțină arta, dar că mai bine ar da niște bani pentru școala hasidică pe care el o conduce, unde se învață lucruri serioase (în context, fiind vorba, desigur, despre Tora și Talmud), nu chestii inutile, cum e arta. Firește, fiul, mai mult decît jenat și umilit, se retrage discret din prim-plan și părăsește sala.

De ce aduc în discuție acest episod? Pentru că, în fond, nu este atît de important că polarizarea se face între studiul dogmatic religios și artă (tatăl așa afirmă, că învățăturile sfinte sînt dinaintea apariției artei, ceea ce ar putea fi, totuși, ușor de contrazis), ci despre polarizarea în general a artei în raport cu educația serioasă, ca să spun așa, chiar și în societatea noastră, democratică.

Deunăzi, citeam un interviu dat de directorul unei importante unități școlare, pe care îl cunosc și îl prețuiesc în calitate de profesor de matematică și de manager. Și sînt sigur că nu și-a dat seama de doza de desconsiderare pe care o conține mesajul său, după cum sînt sigur că, în straturile sale mentale profunde, chiar așa înțelege lumea, chit că este un om bun. Dînsul, pe fondul discuțiilor despre posibilitatea ca pe viitor liceele să organizeze examene de admitere, afirma că va organiza examen la matematică, respectiv că limba și literatura română rămîn pentru liceele cu profil umanist, aducînd și argumentele că oricum prima specializare umanistă este pe locul 17 în județ, că de la clasele cu profil real poți face facultăți ca Matematica, Informatica, Dreptul chiar, în vreme ce de la cele cu profil umanist nu poți, respectiv că orientarea societății este spre aceste profesii, nu spre cele cu profil umanist.

Desigur, e mai greu de presupus că cineva care termină o clasă de filologie va merge la Medicină sau la Informatică, dar nu despre asta este vorba. Ci despre o percepție oarecum disprețuitoare a disciplinelor umaniste și cu profil artistic, despre un statut de mîna a doua acordat celor care le aleg sau care au înclinații de acest fel.

Las deoparte argumente aduse de Luminița Corneanu, spre exemplu, care într-un comentariu pe Facebook a evidențiat că există un profil al absolventului de clasa a VIII-a, un set de competențe pe care trebuie să le dețină acesta, aliniat la competențele-cheie UNESCO, după care se ghidează contemporaneitatea și care implică disciplinele umaniste cu statut egal cu al celor realiste. Mă duc însă înspre alte cîteva considerații, mai generale.

Mai întîi, dacă uităm că o națiune este coagulată mai ales în jurul unor valori care țin de dimensiunea umanistă, riscăm să ne pierdem, cu timpul, identitatea. Nu matematica, nu fizica, nu chimia sînt cele care dau unei națiuni identitate. Ci limba, literatura, istoria, artele. Adică exact disciplinele umaniste. Dacă le tot tratăm ca pe niște cenușărese, recompensîndu-i derizoriu, financiar și ca recunoaștere socială, pe cei care fac din ele profesii, tratîndu-i ca ratați, ca defecți, nu facem decît să demonstrăm cît de puțin ne pasă de fibra noastră națională și identitară.

Apoi, dacă uităm că umanul este mai ales despre emoții, despre sentimente, despre percepția frumosului (estetic vorbind) și înțelegerea lui, respectiv despre crearea lui, riscăm să ne pierdem umanitatea. Fără să vreau să afirm, deloc chiar, că nu sînt implicate aici și disciplinele realiste, fără să neg rolul lor în echilibru, proporție, măsură, rezistență etc. Dar neuitînd că patrimoniul cultural universal este, totuși, în măsură egală unul al valorilor umaniste și al valorilor științelor exacte.

Tot ce va însemna noutate în viitoarele planuri educaționale despre care se vorbește acum trebuie să țină seama de aceste repere pe care am încercat să le sintetizez. Cînd vom uita de ele, vom putea să ne transformăm într-un joc PC, un simplu algoritm matematic.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.