Atenție! Ocazie unică!

Întîlnești așa ceva o dată la o epocă. Pandemia e un moment unic, în care poți scăpa – fie și pentru cîteva clipe, în momentele de reflecție – de condiția zilnică a ființei care ești. Adică de ancorele factuale care te definesc și te marchează ca trăitor/trăitoare într-un anumit spațiu, la un moment dat. În primul rînd, e o încercare din care trebuie să scapi cu viață. Altminteri, cine să mai facă tetrapiloctomia (despicarea firului în patru, așa cum a numit-o Eco)? Apoi, ai ocazia fabuloasă, așa cum se întîmplă doar la o eclipsă totală de soare, să vezi întreaga Lume. Molima e ca o culme de unde se vede totul. Eclipsa prezintă, ce-i drept, avantaje substanțiale. În primul rînd, durează foarte puțin, e un spectacol superb și benign, mobilizînd stări cu totul speciale. Întunericul lăsat pentru cîteva minute în inima zilei luminează în mod magic șiruri întregi de gînduri care nu pot vibra cu atîta intensitate decît atunci cînd te găsești în mijlocul unei emoții foarte puternice. Sau în fața unei experiențe-limită. Un asemenea eveniment cosmic te poate face să te gîndești în fel și chip la punctul insignifiant din Univers care e planeta pe care trăiești, la fragilitatea ființei tale și a speciei din care faci parte, la o sumedenie de lucruri care-ți suspendă condiția de individ și te duc cu gîndul mult mai departe, spre imensitatea care te conține, dar unde nu mai însemni nimic.

Un moment de felul ăsta te face transparent, ca geamul unei ferestre prin care se vede, un pic, dincolo. E un prilej unic – complet diferit de dramatismul unei boli, al unei suferințe – să întrezărești, prin tine însuți, cam ce s-o găsi mai departe de limitele vizibile ale lumii în care exiști. O eclipsă totală de soare e un spectacol de mari dimensiuni, cu public pe măsură și cu dezlănțuiri metaforice întîlnite doar în împrejurări încărcate cu asemenea cantități de emoție. În astfel de clipe se declanșează gîndirea dincolo de limitele propriei existențe. Sigur, asta la noi, la ființele obișnuite, nu la cele care au ales să facă din așa ceva o meserie, o preocupare, o practică permanentă, indiferent de natura ei, c-o fi religioasă, științifică, filozofică sau de alt fel. La noi, la oamenii obișnuiți, momentele de întîlnire conștientă cu specia din care facem parte, cu universul în care trăim, sînt extrem de rare. De fapt, le traversăm zilnic, dar o facem fără să deschidem ușile din lateral ale traseelor rectilinii pe care le parcurgem. Executăm acțiuni, pentru a supraviețui. N-avem prea mult răgaz să vedem „peisajul” în care ne mișcăm.

O eclipsă totală de soare e un moment de democrație absolută. Toată lumea din partea de planetă unde fenomenul e vizibil se oprește, la propriu, pentru cîteva clipe. Cosmosul ne oferă tuturor un număr limitat de secunde în care, sub imperiul emoției acestei măreții, avem șansa de a vedea mult mai mult decît vedem într-o viață întreagă. Deși se lasă întunericul. Profunzimea acestui paradox e tocmai sursa de lumină alternativă care o înlocuiește pe cea a soarelui, dîndu-ne posibilitatea asta rarisimă de a fi în apropierea urmei lăsate de o revelație. Îi simțim briza rămasă în urma suflului pe care trebuie să-l fi avut trecerea ei fulminantă. Chiar și în cantitatea asta, aparent atît de mică, starea și amestecul de gînduri pe care le trăim sînt foarte intense și greu de uitat. E un spectacol blînd, în esența lui. Te face să-ți vezi condiția, dar în împrejurări foarte sigure. E în limitele definiției elementare a spectacolului cu public. Nici măcar nu trebuie să stai în picioare. Poți să-ți iei scăunelul pliant de-acasă, să te-așezi și să trăiești toate ritualurile reprezentației. Sosirea, contemplarea celorlalți semeni din public, așteptarea, consumarea spectacolului, comentariile de după lăsarea cortinei, părăsirea locului, drumul spre casă.

Molima face aceleași lucruri. Doar că e un spectacol complet lipsit de popularitatea eclipsei. Schimbă micile ritualuri șic în proceduri și trasee pentru stări de urgență. E clar că nu-i un spectacol îndrăgit. E unul la care ești dus cu clasa, nu mergi de bunăvoie. Ține mult mai mult și nu poți ieși din spațiul reprezentației dacă nu-ți place. Aici, n-ai de-ales, trebuie să stai, să vezi totul. Eclipsa ți-a întredeschis fereastra care ești. Te-a „transparentizat” pentru cîteva clipe, cînd ai văzut dincolo. Molima rezolvă treaba asta cu o rangă. Apoi te ia de ceafă, te ține cu forța și-ți spune: „Na, mă! Ai vrut să vezi. Atunci, privește!”. Trăiești aceleași emoții ca la spectacolul eclipsei. Doar că acum sînt pe propria piele. Pentru că spectacolul molimei ne dă exact ceea ce ne dorim cu ardoare în epoca asta. Interactivitate. Participare. Felie de viață. Realitate. Ieșire din bulă, din cutie, din tipar. Te face să percepi, cu toate simțurile mobilizate paroxistic, absolut tot ce e-n jur. Și ce se vede dincolo. E spectacolul total. La care poți asista doar încolonat. Nici nu-ți mai trece prin cap să-ți iei scăunelul pliant de-acasă. Pentru că, stînd la rînd, momentul culminant al primei părți se petrece afară.

Vezi cum te apropii, din ce în ce mai mult, de intrare. N-ai vrea s-ajungi acolo. Dar fluxul nu te poate purta decît într-o singură direcție. Ai aceleași viziuni. Aceleași trăiri. Aceleași gînduri. Suspendarea condiției de individ, fragilitatea extremă, emoția întîlnirii cu specia din care faci parte. Compatrioții nu-ți mai sînt, doar ei, clienții obișnuiți pentru scuiparea cu secreții acide. Acum ai la dispoziție toată specia umană. Atenție! E o ocazie unică! Doar în momente de acest fel, cînd se lasă întunericul, se poate vedea, din ce în ce mai clar, tot ce e-n jur. Așa cum e de-nvățat că se poate prețui enorm ceea ce nu se vede, ce nu iese în evidență, ce nu strălucește zilnic, atunci cînd totul e normal, cînd e lumină și e o zi obișnuită.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.