Atac de panică în timpul unui meci de tenis, la așa un nivel?

Din ce zic cei mai deştepţi decît mine, atacul de panică nu se sperie de nici un nivel. Nici al contului, nici al performanţei, nici al arenei, nici al experienţei. Ba dimpotrivă, se poate simţi energizat de ele. Ghemuită cu spatele la fileu şi la adversara Zheng, care începuse să o toace mărunt la Roland Garros, Simona Halep ţinea racheta vertical, cu racordajul în jos, ca pe o spadă prea grea pentru o bătălie aşa mare, şi respira greu. Aerul intra şi ieşea cu dificultate pe gura strînsă într-o grimasă. Ca după un maraton scurt – acceptaţi oximoronul pentru a vă construi imaginea unui paradox. Halep a spus că acela a fost un atac de panică. Nu ştiu să vorbesc ştiinţific despre o astfel de afecţiune, dar îmi imaginez că e ca şi cum unei aeronave zburînd în noapte şi în plină furtună i s-ar defecta sondele Pitot, cele care îi arată pilotului viteza şi altitudinea. Chestiunile astea s-au întîmplat şi rareori s-au terminat cu bine. Eşti pierdut în cele două dimensiuni, îmi închipui că pentru un om e vorba de încă şi mai multe repere pe care le rătăceşte. Că e Halep sau cineva pe stradă, că e la masă sau într-un examen, atacul de panică, din ce citesc, se poate manifesta oricînd şi la oricine. O pierdere a controlului care paralizează. Habar n-ai cînd te ia pe sus şi de ce. Da, evident, există cauze, nu e ca răzbunarea tîmpită a vreunui zeu.

Despre Halep e liber la dat cu presupusul pentru că este una dintre cele mai publice personalităţi. Am mai tot scris şi eu aici, căci e simplu de cîştigat o pîine de pe urma ei. Sau o chiflă. Acum nimeni în afara ei nu poate începe să repare ceea ce nu funcţionează corect şi care o aşază pe astfel de buze ale prăpastiei. Halep se întîmplă să facă un sport atît de abraziv şi cu o doză de incertitudine atît de mare încît chiar şi cele mai dăruite, muncitoare, capabile să se reinventeze şi norocoase jucătoare se simt adesea ca într-un carusel în care habar nu au cum de au ajuns sus şi de ce au coborît brusc. În tenisul de fete se plînge prin conferinţe de presă, au loc scene de balamuc la coaching, o jucătoare a cărei rachetă aruncată involuntar trece razant pe lîngă capul unui copil poate da dovadă de o lipsă de empatie care îngheaţă, iar numărul 1 mondial se retrage în plină glorie din motive, se zice, de depresie recurentă. E imaginea unei crize permanente, în care oricine poate învinge sau fi învinsă de oricine. În plus, e o meserie medievală, mănînci cît produci, nu există asigurări, pensie sau contracte de genul fotbalistic, în care o loază care a prins o lună, două mai acătării să moştenească ani de zile salarii perfect nemeritate. Iar Halep nu mai e micuţa stahanovistă de la începutul carierei, în vreme ce lumea în care se mişcă e din ce în ce mai abulică. Şi ne mirăm că a avut un atac de panică? Păi, să ne mirăm că nu l-a avut mai devreme.