Astrologie pe băț (II)

1 iulie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Înainte de a mai forța cîteva interpretări ale dodecaedrelor romane, să mai umblăm puțin la cutia cu fapte. Proveniența multora e complet necunoscută; totuși, știm despre unele că au fost descoperite în terme (două), în morminte (probabil două), unul într-un tezaur monetar, unul lîngă un teatru și vreo cinci în castre romane (Feldberg, Wiesbaden, Zugmantel, Carnuntum, Augst). Într-un context religios a apărut unul singur, în 1990, în zona unui sanctuar de epocă romană din Germania. Dacă era realmente asociat cu activitatea din sanctuar e neclar, dar posibil, dat fiind că alte cîteva au fost găsite pe fundul rîurilor (unul într-o fîntînă), unde au fost aruncate, poate, ca ofrande pentru zei. În ansamblu, ne lovim de aceeași absență a unei distribuții convingătoare, care să sugereze un decupaj oarecare, cum ar fi apartenența dodecaedrelor la mediul militar, religios, profesional etc.

Din săpături moderne provin, ziceam, doar două asemenea artefacte. La Noviodunum (Jublains, pe lîngă Nantes), unul a fost descoperit într-o clădire comercială incendiată pe la 200 d.Hr., la mică distanță de o balanță. Greu de zis de ce, dar aș observa aici doar că balanța nu trimite neapărat la un context funcțional – poate fi și unul simbolic. Balanța, ca orice obiect științific, e și unul de prestigiu. (Mai ziceam săptămîna trecută că fiecare dodecaedru e unic – iar acesta are două dintre orificii eliptice, nu circulare ca la celelalte.) Mai important, la Krefeld-Gellep (lîngă Düsseldorf), într-un mormînt bogat al unei femei (secolul IV d.Hr.) s-a găsit, de data asta practic în contact cu dodecaedrul, ceea ce părea a fi un mîner sau o coadă, sculptată în os (vreo 20 cm lungime, 3 cm diametru). Acest mîner era din păcate aproape complet dezintegrat, în publicații nu există fotografii ale lui. Ei bine, pentru 116 dodecaedre, asta e singura informație directă legată cît de cît de modul lor de utilizare. Ele aveau deci un mîner, în cazul de față, de os. Și e exclus să fi fost vorba, de fapt, doar de un os uman – dodecaedrul se afla, din cîte văd pe plan, la aproape un metru distanță de sarcofag, în care de altfel nu se mai păstra nici un os. (Un sol cu pH care bate spre 4 poate face asta; chiar și o creștere mică a acidității solului, corespunzătoare scăderii pH-ului de la 6 la 5,5, dublează procentul de deteriorare a oaselor.) Faptul că deci dodecaedrul e amplasat pe o tijă ar putea explica lipsa finisajului în interior – probabil partea interioară nu era vizibilă. Aș mai nota ceva – orice descoperire arheologică trebuie gîndită și în perspectiva unei posibile fracții organice, azi lipsă: din năvod ne rămîn doar greutățile, din ușă doar balamalele etc.

Pe reversul unei monede romane bătute la Lyon (secolul I î.Hr.), cineva a vrut să vadă, într-un fel de steluță cu cinci raze, un dodecaedru. Ar fi singura apariție în artă a acestui bizar obiect. Pe acea monedă, el ar simboliza, poate, norocul, avînd alături ghioaga lui Hercule, adică inteligența (OK, forța), și alte obiecte. Dar, la această scară, e imposibil să fii sigur că mica mîzgăleală pe care o vedem acolo reprezintă chiar artefactul nostru. Absența lor din arta oficială sugerează din capul locului că dodecaedrul nu are de-a face cu armata (de pildă, nu e o parte a unui steag, vexillum). Dacă era un fel de kendama, l-am fi găsit probabil printre reprezentările de jucării sau în mormintele de copii. La fel, faptul că nu-l găsim pe basoreliefurile funerare, pe care apăreau adesea obiectele ce defineau meseria defunctului, sugerează că nu e legat nici de o profesiune îndeobște recunoscută.

S-a propus, într-adevăr, teoria că dodecaedrul ar fi fost un instrument de măsurat distanțe în teren. Alegeai un anumit set din cele două găuri, priveai prin dodecaedru de la o anumită distanță pentru ca diametrele lor să se suprapună, luai în vizor mira plimbată de asistent în teren, socoteai în funcție de distanța de la ochi la dodecaedru și de „constanta de aparat” a acestuia. Teoria – eminamente din paradigma funcțională – e elegantă, dar e greu de acceptat în ciuda afecțiunii mele pentru topografi. E greu de conceput un asemenea instrument complet lipsit de marcaje numerice sau de orice fel, marcaje pe care alte instrumente ale vremii, de la chorobat la balanță, le aveau din plin. Alți autori au propus că dodecaedrul era folosit ca standard pentru verificarea diametrelor monedelor sau bijuteriilor. Faptul că nu avem două dodecaedre cu orificii de dimensiuni identice – cît de cît standardizate – e împotrivă; tot împotrivă e și faptul că marginile tuturor orificiilor sînt ca noi, fără zgîrieturi, fără tocituri, inevitabile dacă un meseriaș ar fi încercat mereu să treacă prin ele monede, bile sau mai știu eu ce.

Ca în articolul trecut, închei cu o analogie imperfectă, venind de altfel tot de pe lîngă Geneva (mai exact, Saint Trivier de Courtes, în Franța), de data asta încă nepublicată științific. E vorba de un fel de dodecaedru devenit un glob mic (doar 4 cm înălțime), apăsător de familiar (foto), cu 23 de țumburușe (în loc de 20) și orificii nu circulare, ci triunghiulare sau pentagonale. Sfera de bronz e prevăzută cu o mică bază orizontală, cu o gaură în ea, tocmai bună pentru un mîner. Cu asta, revenim la interpretarea astrologică, din ce în ce mai acceptată azi. Dodecaedrul – un mic cosmos – ar fi fost instalat la capătul unui fel de sceptru al ghicitorului, patronînd activitatea lui de prezicere sau teurgie. Nu e vorba deci de recuzita religiei oficiale, dar nici de magie cu aur și pietre scumpe – e doar astrologia cea de toate zilele. Că cele 12 fețe corespund celor 12 luni ale anului, că cele 30 de muchii sînt zilele lunii, că orificiile variabile simbolizează puterea crescîndă sau descrescîndă a soarelui – e foarte riscant să ne afundăm în speculații, și de altfel nu sînt deloc îndrituit să mă pronunț, dar da.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Sursă foto: http://www.la-detection.com/dp/message-75691.htm

Mai multe