Asia

Cel puţin pentru generaţia mea, dar cred că la fel stau lucrurile şi pentru generaţiile de dinainte, Asia era, prin excelenţă, teritoriul unei înţelepciuni rafinate, mai profunde decît cea europeană şi, în orice caz, mai veche. Ei aveau state cu mii de ani înaintea noastră, au inventat scrisul şi cîte alte lucruri fabuloase, practicau meditaţia sau medicina, cu rezultate inaccesibile nouă, în fine, credeam că ei ştiu mai multe şi mai bine decît noi. Cultura lor ne fascina, ne uimea, ne copleşea. Misticismul lor subtil ni se părea a fi direct legat cu un fel de Volksgeist, aşa că simplul fapt de a fi asiatic te situa cu doi paşi înaintea oricărui european aflat pe drumul cunoaşterii. O Weltanschauung asiatică - iată ce îşi doreau mulţi dintre congenerii mei cînd frecventau cursuri de yoga, de karate, de thai-ci sau mai ştiu eu ce alte asemenea discipline, foarte fashionable la finele anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Sentimentul de inferioritate care plutea în aer cînd vorbeam despre Asia, pornea de la faptul că aparţinem unei culturi recente şi, pe cale de consecinţă, superficiale. Credeam că ceea ce e mai vechi e mai profund, iar ceea ce e mai nou e mai superficial. Acum, nu mai cred deloc aşa ceva. Ba mai mult, cred că marea cultură asiatică, fie ea chineză, tibetană, indiană sau islamică, este folosită ca acoperire morală pentru crime, subdezvoltare şi tiranie, pentru teroare şi atrocităţi. Regimul care ordonă soldaţilor să împuşte oamenii care merg desculţi prin munţi spre ţara vecină şi îi îngoapă în zăpadă fără măcar să se întrebe cine sînt acei oameni, poate fi acoperit de faptul că domină o ţară în care s-au inventat hîrtia şi busola sau în care, acum trei mii de ani, se confecţionau cu miile admirabili soldăţei de ceramică? Dacă procuri bombe atomice şi ameninţi cu ele, poţi fi cauţionat de faptul că vii dintr-o ţară cu temple impresionante, vestigii ale celui dintîi imperiu al omenirii? Dacă adăposteşti tabere teroriste, mai are vreo importanţă că acum 1000 de ani nu ştiu ce mare poet scria în limba ţării tale? Această confuzie deliberată, în care cultura comandă respect sau, măcar, reţinere în orice judecată politică ar trebui să dispară şi Asia ar trebui privită lucid drept ceea ce este acum: bomba cu ceas înfăşurată în jurul taliei lumii. Această privire lucidă este necesară nu numai pentru binele nostru, ci pentru binele asiaticilor înşişi, căci faimoasa înţelepciune asiatică nu i-a ajutat deloc să se ferească de episoade genocidare pe lîngă care nazismul şi stalinismul la un loc par joacă de copii. Astăzi, graţie mijloacelor media, putem vedea mai îndeaproape Orientul şi îl putem judeca mai bine căci, privind Asia în ochi, te înspăimînţi. Acum, cînd scriu aceste rînduri, Asia este suma tuturor ameninţărilor la adresa omenirii, este continentul spaimelor dezlănţuite, este casa Inamicului. De îndată ce treci Uralii, păşeşti pe malul estic al Mării Negre, atingi ţărmul răsăritean al Mediteranei sau traversezi Golful Persic spre Est, intri într-o lume complet nebună, în care fiinţa umană nu mai contează, iar libertatea este complet suprimată. Peisajul e forjat de incredibile energii distructive, de o nemaiîntîlnită frenezie a morţii, de extaze colective înspăimîntătoare, de furii devastatoare. Luaţi orice strategie de securitate a vestului, extrageţi de acolo fiecare ameninţare în parte şi o veţi găsi, dacă nu originată, cel puţin masiv reprezentată în actualitatea asiatică: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, totalitarismul islamic, traficul de orice şi, mai ales, ura. Nicăieri ca în Asia, ura nu dansează, isteric, pe străzi. Cîteva cuvinte despre fiecare. Forma actuală a terorismului este o creaţie asiatică. Mai precis, arabă. Bazele sale de recrutare, inspiraţia, banii şi antrenamentele, tot ceea ce face din terorism o realitate îngrozitoare vin din Asia. Mai departe. După ce democraţia liberală a învins, în secolul al XX-lea, fascismul şi comunismul, noua faţă a totalitarismului este, acum, asiatică. Totalitarismul islamic, la care se adaugă comunismul chinez sau dictatura nord-coreeană, regimurile militare, de mînă forte, precum cele din Siria sau Pakistan întregesc peisajul unui continent absurd din punctul de vedere al democraţiei. Cele mai opresive regimuri ale planetei, cele mai scandaloase încălcări în masă ale drepturilor omului, cele mai agresive încălcări ale drepturilor omului sînt, acum, în Asia. Derapajele africane, chiar dacă genocidare, sînt copilării, pe lîngă atrocitatea asiatică. În Africa, un regim criminal poate fi foarte lesne schimbat, la limită chiar prin intervenţie din afară. O minimă intervenţie internaţională spulberă orice regim african. În Asia, acest lucru e imposibil pentru că răul în formă politică e mult mai înrădăcinat. Proliferarea nucleară. Recentele ieşiri nucleare ale Coreei de Nord se adaugă mult mai complicatului dosar iranian, dar şi dorinţei altor ţări asiatice (Arabia Saudită, Indonezia, Vietnamul, dar şi Burma sau Taiwanul) de a dezvolta programe nucleare. Coreea de Nord - însă - e cazul cel mai tragic. O ţară de 23 de milioane de locuitori, care are a 5-a armată a lumii ca număr de soldaţi: 1,1 milioane. Spre comparaţie, amintesc că în România lui Ceauşescu, cînd armata era obligatorie şi devenise un fel de mînă de lucru gratuită pentru proiecte faraonice - cu alte cuvinte, într-o ţară similară ca mărime Coreei de Nord, supusă şi ea unei dictaturi xenofobe de maximă apăsare, armata cuprindea cam 350.000 de soldaţi. Astăzi, pentru o ţară ca România, membră NATO, experţii spun că mărimea adecvată a armatei pentru nevoile noastre de securitate este de 70.000 de soldaţi. Repet, Coreea lui Kim Jong Il are 1,1 milioane de soldaţi. Acei oameni mănîncă iarbă (nu e o metaforă, e realitatea!) şi totuşi adoră cu patimă un regim care cheltuie absolut nebunesc pe armament. În privinţa contrabandei cu orice, Asia e adevăratul rai. O piaţă imensă, mai mare decît cea a Europei şi a Statelor Unite la un loc, palid reglementată, coruptă în toate sensurile, aproape imposibil de controlat, dublată, ca o umbră, de o piaţă neagră încă şi mai mare. Apărătorii Asiei ne reproşează incapacitatea noastră de a-i înţelege. Sincer, nici nu vreau să înţeleg regimuri care ucid în masă, colectivităţi care ţopăie frenetic de bucuria căderii turnurilor newyorkeze sau triburi care ascund terorişti. Aş prefera ca ei să facă minimul efort de a înţelege de ce nu vrem să murim de mîna lor. Dar asta, desigur, nu le cere nimeni. Totuşi, la extremitatea răsăriteană a Asiei, există o ţară care primeşte cea dintîi soarele unei zile, care este raza de speranţă a celor care mai cred în revigorarea Asiei întru civilizaţie şi umanism: Japonia. Pe cît de urîtă e povestea marii majorităţi a ţărilor asiatice din ultima jumătate de secol, pe atît de frumoasă e povestea Japoniei. Exemplul Japoniei arată cît de fructuoasă poate fi, pentru o ţară asiatică, prietenia cu Occidentul. Dar, se pare, legendara înţelepciune asiatică nu înţelege încă acest lucru.