Aşadar, statul...

15 august 2012   PE CE LUME TRĂIM

El e de vină şi acum, iată, el e victimă. Nietzsche îl numea „cel mai rece dintre monştrii reci“. Probabil că aşa îi apărea teribilului dresor al amurgului Germania de la finele secolului al XIX-lea, recent unificată după războiul franco-prusac sub autoritatea politică a lui Bismarck. De fapt, Bismarck era un conservator realist, un om ponderat şi echilibrat, cu voce lină şi prezenţă liniştitoare. Dar maşinăria statului pusă în funcţiune de el, asociată Realpolitik-ului, putea da uşor impresia răcelii impersonale, a unui fel de imensitate implacabilă. Era, de fapt, în termeni hegelieni, obiectivitatea însăşi. Oricum, statul echilibrat şi ponderat, statul responsabil şi eficient în guvernare nu poate arăta altfel decît rece şi monstruos unui om hipersensibil şi tensionat, dominat de grandoare şi scepticism totodată, precum era Nietzsche. În România – din fericire sau din nefericire, nu sînt sigur –, experienţa statului de tip prusac din apogeul istoriei sale este cu totul necunoscută. La noi, statul nu a putut încarna niciodată obiectivitatea şi nu a putut niciodată să proiecteze naţiunea în istorie. La noi, statul poate fi şi inamic neiertător, dar şi prieten blînd şi generos. Acelaşi stat poate să te bage la puşcărie nemilos şi fără prea multe scrupule judiciare, dar poate şi să stea la o bere cu tine şi apoi să te protejeze cînd conduci maşina, băut, spre casă, în condiţiile în care tu eşti acelaşi, nici mai bun, nici mai rău, în prima sau în a doua situaţie. De aceea, la noi, statul nu e monstruos, ci feroce. Nu e absurd-kafkian, ci periculos de-a dreptul. În viziunea kafkiană, maşinăria statului macină absurd implacabil, e de neoprit. La noi, statul se porneşte şi se opreşte la comandă. Importantă, la noi, e comanda, nu procedura. Dacă comanda e corectă şi puternicul zilei dă o direcţie legitimă acţiunii statului, lucruri bune se întîmplă. Dacă e invers, atunci statul devine fără nici o problemă inamicul interesului naţional.

Statul român este un prădător încins, agitat, imprevizibil, gata să se bage peste tot, să controleze tot, să spolieze, să favorizeze şi să discrimineze. La noi, dacă ar fi să ne luăm după Hobbes, statul nu există, pentru că războiul dintre diferite segmente ale societăţii este atotcuprinzător. Se spune că cineva a suprimat la un moment dat statul. Dar poate că el nu a existat niciodată cu adevărat, poate a fost o iluzie pe care ne-am vîndut-o nouă înşine drept realitate, poate a fost un surogat, poate a fost o butaforie. Dacă instituţiile nu lucrează în sensul prezervării independenţei lor, atunci nu avem stat. Şi la noi, se vede cu atît mai pregnant în vreme de mare criză, instituţiile sînt vulnerabile – oricine pune mîna pe ele le transformă şi le subordonează fără probleme.

Este, deja, un clişeu: libertatea nu se contrapune statului, ci statului exagerat. Libertatea e suprimată deopotrivă de absenţa statului şi de prezenţa lui excesivă. Măsura, justa măsură, măsura bună este secretul oricărei fericiri. Excesivii şi apaticii nu reuşesc niciodată pînă la capăt, ratează întotdeauna. Măsura, însă, nu are reţetă. Că statul trebuie să fie prezent în economie, o ştie toată lumea. Care este măsura, însă? Sigur că nu există o reţetă, un dozaj optim dinainte ştiut. Pe de o parte, prezenţa statului în economie depinde de natura economiei, de spiritul ei. Într-o economie care nu prea dă pe-afară de elan antreprenorial şi spirit de competitivitate, o economie în care blatul se practică între competitori şi asumarea riscului este evitată programatic, statul trebuie să fie prezent într-o manieră diferită decît este bine să o facă într-o economie competitivă, plină de iniţiativă şi cu actori care se tem mai puţin de risc şi mai mult de stagnare. Dincolo de aceste date cumva permanente ale realităţii economice – căci ele vin din ceva mai profund decît economia însăşi, vin chiar din natura caracterului naţional (căci vorbim, încă, de economii naţionale, chiar dacă ne-am integrat şi ne-am globalizat) –, mai sînt şi elementele de conjunctură. Intervenţia statului este/trebuie să fie una cînd economia e în lansaj şi alta cînd e în criză. Aici, de fapt, a greşit fundamental Guvernul Tăriceanu. Nu a ştiut să gestioneze creşterea economică în folos naţional. A reacţionat nepotrivit în momente prost alese. A acţionat, cum se spune, pro-ciclic, compromiţînd, astfel, viitorul. La fel, multe reproşuri pot fi făcute şi Guvernului Boc – dar, dacă vrem să fim corecţi, trebuie să admitem că e mult mai dificil să gestionezi o criză economică (şi ce criză!, cea mai puternică de după Al Doilea Război Mondial), decît o creştere economică. Greşelile sînt mai vizibile şi mai dureroase în primul caz, iar, robi ai prezentului, oamenii nu pot accepta explicaţii care pasează răspunderea în trecutul lor, mai ales dacă acesta a fost bun.

Prin exces păcătuiesc şi comuniştii, şi libertarienii. Chiar şi liberalii. Gîndirea conservatoare este singura preocupată de măsură. Singura care pune ordine în materie, pentru că asumă clar principiul, regula: statul trebuie să tindă spre rol minimal în economie, dar şi excepţiile. Statul rămîne în economie pentru a asigura libertatea ei – aşa gîndesc conservatorii.

În România, după opinia mea, economia este profund distorsionată de prezenţa anapoda a statului. Las la o parte că statul român a dovedit cu vîrf şi îndesat în ultimii 20 de ani că e incapabil să îşi joace rolul de arbitru şi de legislator corect şi imparţial în economie. Mai mult, statul a dovedit că e incapabil să-şi protejeze interesele proprii, ca jucător pe piaţa economiei noastre. Şi, în ciuda acestor nevolnicii, vinovate în cea mai mare parte, statul rămîne cel mai influent jucător economic în România. Aud, pe la reuniunile internaţionale, că guvernele au fost învinse de pieţe. Global, poate. La nivel european, sigur. Dar în România, nici vorbă. Guvernul, prin pîrghii văzute şi nevăzute, ţine economia. Şi o influenţează cum vrea el. La noi, guvernul a învins piaţa. De multă vreme. Singura zonă de libertate economică reală este exact cea care e sub influenţa unor structuri internaţionale, mai puternice decît Guvernul României. Paradoxal, extinderea influenţei europene asupra economiei noastre nu înseamnă, ca la alţii, înrobirea unei porţiuni de economie liberă, ci eliberarea unei porţiuni de economie înrobită. Iar paradoxul deplin este că, din acest rol enorm, statul iese, pe zi ce trece, mai vlăguit şi mai lipsit de credibilitate. Astfel, statul român e cea mai spectaculoasă victimă a statului român. 

Mai multe