Arta lui Nae

12 martie 2014   PE CE LUME TRĂIM

Ultimul film al lui Nae Caranfil e pe ecrane! Se cheamă Closer to the Moon, a fost produs printr-un efort transatlantic (producătorii sînt din Statele Unite, România, Italia şi Polonia) şi are din plin toate ingredientele care dau filmelor sale acel farmec unic şi, în cele din urmă, succesul. Mă refer, mai ales, la doza de ironie picurată în personaje şi situaţii, la combinaţia fină dintre neaşteptat şi comic, la preferinţa pentru stilistica „marelui cinema“, într-o vreme a dominaţiei detaliului minimal(ist).

Ca mai toate filmele lui Nae Caranfil, şi Closer to the Moon se petrece în România, într-un timp bine definit: 1959-1960. Istoria era otrăvitoare. 1960 a fost unul dintre cei mai duri ani dintre cei 45 în care comunismul a domnit în România. La vîrful partidului comunist, lupta pentru putere, între grupul preponderent evreiesc, legat ombilical de Moscova, şi grupul preponderent românesc, zis „din închisori“, se cam terminase cu victoria celui din urmă. Mai ales după moartea lui Stalin şi după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României (1958), comunismul din România a devenit o afacere exclusiv românească. Fusese el românesc dintotdeauna – în fond, liderul cu mînă de fier Dej, dar şi executanţi zeloşi din josul ierarhiei represiunii, precum Vişinescu ori Ficior, erau români sadea. Doar că, începînd cu anii ’60, comunismul românesc s-a impregant de naţionalism şi xenofobie. În societate, 1960 a fost anul unuia dintre ultimele valuri de represiune „stil anii ’50“; este anul procesului lotului Noica – Pillat, este anul ultimului moment de vîrf al Gulagului românesc. Ei bine, 1960 este şi anul uneia dintre cele mai stranii producţii cinematografice din istorie. În scop educativ-propagandistic, comuniştii realizează un film documentar în care reconstituie un jaf. Bizareria constă în faptul că, în această docudramă precoce, rolurile jefuitorilor sînt jucate chiar de cei care au comis jaful în realitate, după ce au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Cum am spune azi, jefuitorii au apariţii „cameo“ în filmul făcut despre ei. Dar nici asta nu e totul. Căci mai bizar decît decizia comuniştilor din 1960 de a face acest film a fost jaful în sine. Povestea este ştiută, deja, de toată lumea: un grup de foşti ilegalişti comunişti, răsplătiţi de regim cu funcţii importante după 1945, comit un jaf absurd în 1959. Rămîne pînă astăzi un mister de ce acei oameni au decis să se sinucidă în felul acesta – căci e clar că gestul lor de a jefui Banca Naţională a României de o sumă enormă, în 1959, nu avea nici un sens în logica obişnuită a unui jaf. Banii luaţi nu foloseau la nimic (erau neconvertibili şi puteau cumpăra doar lucruri pe care oricum jefuitorii şi le permiteau şi fără jaf, într-o piaţă 100% controlată de stat), iar fapta spectaculoasă în sine nu putea avea decît o singură consecinţă, cea pe care a şi avut-o, de altfel: condamnarea la moarte.

Nae Caranfil explorează acest mister cu instrumentarul ficţiunii. Rezultă un film excelent. Interesant este ceea ce au înţeles străinii din el. Cronica din Variety vorbeşte despre amestecul dintre tragic şi comic, dar şi despre abordarea „în absurd“ a bizarei întîmplări, iar cea din Hollywood Reporter – despre melancolia care se simte în film.  

Am văzut în toate filmele sale: la Caranfil, nimic nu este pe de-a-ntregul comic sau tragic, realitatea este un amestec instabil al celor două dimensiuni dramaturgice. Aşa stînd lucrurile, artistul este îndrituit să umble puţin la dozajul acestui amestec, pentru a-şi face mai clară teza. Pe urmele unor mari cineaşti, de la Chaplin la Billy Wilder, Caranfil este dintre cei care favorizează ponderea comicului. Măsura este, ca întotdeauna în viaţă, cel mai greu de păstrat şi în cinema. Stimularea potenţialului comic poate scăpa din mînă şi realitatea astfel prezentată devine neverosimilă. Nae Caranfil, însă, este un maestru al măsurii. Luminate din interior de capriciile comicului, anatomiile faptelor se văd mai clar. Aşa văzute, singur că cele mai multe dintre ele par absurde. Poate că aşa şi sînt, de fapt. Dar cultivarea absurdului la Caranfil este un joc de nuanţă, o coregrafie pe o coardă fină. Aici, absurdul nu este, la ca Ionesco, o prăbuşire tragică – este doar un sunet fals, dizarmonic, dizolvant într-un context amplu, solid, care are coerenţa sa.

Gustul melancoliei se simte, într-adevăr, pe tot parcursul filmului. Nu ştii bine dacă este melancolia unui cineast matur, care îşi explorează dragostea încă juvenilă pentru cinema, sau melancolia spectatorului care vede un film „vintage“, dintre acelea „cum se făceau înainte“, ori melancolia personajelor, care simt că au pierdut pentru totdeauna ce aveau mai frumos în viaţă, adică aventura luptei clandestine cu pistoale şi puşti. Poate că e un pic din fiecare...

Caranfil se teme că parte a publicului va fi iritat că vede o poveste românească vorbită în engleză. Cred, totuşi, că-şi face griji degeaba – nesemnificativi vor fi aceia care vor ridica această obiecţie. Mai importantă va fi, cred, o altă discuţie.

România este o ţară în care mentalul colectiv reţine cu titlu de mare adevăr convingerea conform căreia comunismul a fost o afacere evreiască – evreii au adus comunismul în România, iar teza istoricilor după care comunismul nu a fost, pentru România, un produs de import ranforsează convingerea. Există chiar o linie serioasă de argument antisemit contemporan în acest sens. Sigur, această convingere are virtuţi terapeutice pe care le intuim lesne. Pe de o parte, ea plasează vinovăţia pentru oroare în sarcina altora, şi, pe de altă parte, prezervă mitul fundamental al unităţii naţionale, căci discuţia cea mai comodă cînd vine vorba despre naţiune se poartă în termenii „noi, românii“ vs „ei, alogenii (evrei, unguri, ţigani, ruşi etc.)“. Filmul lui Caranfil provoacă direct această convingere. Personajele centrale ale filmului sînt vajnici comunişti, îndepărtaţi din funcţiile pe care le obţinuseră pentru că erau buni comunişti, din cauză că sînt evrei. Astfel, Closer to the Moon nu doar consolidează opera cinematografică a celui dintîi cineast român de marcă de după 1990, ci o şi îmbogăţeşte. Arta lui Nae Caranfil capătă, cu acest film, o trăsătură nouă: zguduie prejudecăţi.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.

Mai multe