Arhitectura după kitsch-ul și asemănarea lui Trump
„Make America great again!“ Din 2016, sloganul lui Donald Trump, aplicat ca raison d’État, servește drept mobil și alibi pentru orice decizie politică. De la marile angajamente – revocarea unui tratat internațional, negocierea unui acord comercial, construirea unui zid etc. – pînă la gesturile aparent mărunte. Vă amintiți probabil că, odată instalat la Casa Albă, președintele Donald Trump a cerut o renovare masivă a Biroului Oval, polul simbolic al autorității de stat. Ambianța originală, mai degrabă austeră, a fost remodelată după gusturile noului locatar, care și-a dorit ornamentație pregnantă, mult aur și un amestec de elemente preluate de la foștii președinți. Unii au văzut în stilul Trump o formă de eclectism. Alții îl cataloghează drept kitsch prezidențial. Își atinge scopul? Adică: exprimă „măreție“? Discutabil… Dar nu eficiența e în chestiune aici, ci implicațiile nebănuite sau poate intenționat neglijate ale deciziei.
Recent, presa americană a relatat despre un proiect de decret prezidențial care prevede reglementări în domeniul arhitecturii. Transferată pe acest teren, lozinca lui Trump sună cam așa: „Să facem clădirile federale din nou frumoase“. Potrivit proiectului de decret, restabilirea frumuseții clădirilor federale se va face prin adoptarea unui stil arhitectonic unitar, „clasic sau tradițional“. De fapt, Trump își dorește evacuarea oricărei forme de expresie a modernismului arhitectural și reconectarea cu arhitectura de inspirație antică, după modelul grec sau roman. Toate clădirile oficiale noi ar trebui să se încadreze stilistic în aceste normative; renovările clădirilor federale se supun și ele acestor reguli noi. Orice proiect care contravine directivelor va trebui, înainte de a obține finanțarea, să ceară o derogare din partea unei comisii prezidențiale de „reînfrumusețare“ a arhitecturii. E, de fapt, o bătălie cu modernismul, cu neînțelesul, cu aparenta lipsă de rigoare care inspiră dezordine în loc să radieze autoritate. Or, pentru a face America great again, e nevoie de repere înalte, de prestigiul conferit de vechime și de putere patriarhală…
Decretul prezidențial reia parțial o teză formulată la începutul anilor ’60 de Daniel Patrick Moynihan, sociolog la bază și funcționar sub mai multe administrații (Kennedy, Johnson și Nixon). În Principiile directoare ale arhitecturii federale, o lucrare de referință, Moynihan spunea că arhitectura „trebuie să ofere o mărturie vizuală a demnității, a spiritului întreprinzător, a vigorii și a stabilității guvernului american“. Această formulă axiomatică se regăsește și în decretul prezidențial. Ceea ce a fost trecut cu vederea e că Moynihan a insistat asupra faptului că „un stil oficial al statului e de evitat“ și că, în proiectarea clădirilor federale, arhitecții trebuie meargă spre decidenții politici cu propuneri, și nu invers.
Evident, proiectul stîrnește pole-mici aprinse în spațiul public și chiar mici seisme în sistemul birocrației americane. Numeroși arhitecți, urbaniști, artiști vizuali, curatori și istorici de artă s-au poziționat împotriva noilor directive. National Trust for Historic Preservation, instituție-reper care se ocupă cu protejarea patrimoniului, menționează că se opune cu fermitate „oricărui efort ce vizează impunerea unui ansamblu restrîns de stiluri pentru viitoarele clădiri federale în funcție de gusturile unor indivizi în materie de arhitectură“ și denunță inițiativa președintelui afirmînd că „pune în pericol clădirile federale, care reprezintă părți ale istoriei noastre“. Iar directorul de programe al unei instituții care promovează excelența în proiectare și care, printre altele, acreditează arhitecții calificați pentru a proiecta clădirile federale și-a dat demisia în semn de protest față de directive.
Însă inițiativa prezidențială a găsit și numeroși adepți. Argumentele lor promovează un soi de populism bășcălios și revanșard care condamnă „arta urîtă“, adică arhitectura modernă. Pe scurt, guvernul construiește clădiri urîte, scumpe și ineficiente din banii poporului. Clădiri făcute de elitele arhitecturale și de birocrați după gusturile lor, nu așa cum și-ar dori poporul plătitor de taxe. Or, gustul, ca și legitimitatea aleșilor, ar trebui să derive de la popor. Unul dintre promotorii vocali al noilor directive este Marion Smith, membru în consiliul director al National Civic Art Society. Același Marion Smith conduce, de peste cinci ani, Victims of Communism Memorial. Imposibil să nu te întrebi ce fel de anticomunism mai e și ăsta care nu își amintește că cei mai odioși dictatori, fasciști și comuniști, au promovat, și ei, o arhitectură „de stat“ tot în ideea de a exprima stabilitate și autoritate. În Statele Unite, în deplină libertate, Trump vrea să controleze arhitectura de stat și să impună, prin reguli estetice, oficializarea unui stil unic.
Foto: wikimedia commons