Arbitrii români au orbul găinilor?

O veche zicală a meseriei pretinde că un deţinător de fluier trebuie să aibă auzul selectiv (la boscorodelile jucătorilor). Nimic despre vedere. Dar pare din ce în ce mai mult că ea se cere a fi precum lumina farurilor maşinilor deştepte: adaptativă. De curînd, petrecerea judecătorilor cu ţignal a fost stricată de apariţia sistemului de arbitraj video (VAR). Care foloseşte dacă îl foloseşti. Dacă nu, nu. Deşi cu toţii au zîmbit politicos, unii au luat această inovaţie ca pe un atac la persoană şi au pornit o bătălie împotriva „maşinilor” mai ceva ca în Terminator. La un meci din prima etapă a anului,Budescu, jucător cu talent internaţional şi metehne autohtone, a schiat cu crampoanele de la tibie pînă pe glezna unui adversar. Un cartonaş roşu mai clar e greu de găsit oricît ne-am scotoci memoria. Dl arbitru a dus mîna la ureche (semn că în cască i se şoptea ceva din camera VAR), dar era ca şi cum şi-ar fi dus-o la ochi, căci a făcut semn cu seninătate că totul e OK, treceţi la joc! Peste o săptămînă, un fault în careul Rapidului pe care reluările l-au expus precum „Grădina Plăcerilor” la Prado a rămas neurmat de justa lovitură de pedeapsă care ar fi putut decide meciul. Un alt domn arbitru n-a catadicsit să cerceteze reluările, deşi regulamentul nu i-o cerea, i-o urla! Veţi protesta, naiv: păi ce, e despre vedere în toate astea?! Este. E despre vedere şi puncte de vedere. Căci depinde ce vezi sau ce vrei să vezi. Vezi un interes? Vezi un ordin? Vezi verde înaintea ochilor în vreme ce noi vedem roşu? Din ce în ce mai mult am senzaţia că arbitrii au ajuns un fel de castă scăpată de sub control, care poate face orice tîmpenii fără frică de nimeni şi nimic. Arbitrii reprezintă singura tagmă de pe planetă cu prestaţii în public care nu poate fi trasă la răspundere de cei pentru care prestează. În nici un fel. Ei nu sînt votaţi, nu vorbesc, nu văd, nu aud nimic în afara acestei organizaţii cu iz cabalistic, dar care n-are nimic ocult, mai degrabă incult. Subiecţii par şterşi pe circumvoluţiuni de orice reper cultural al sportului. Căci e strigător la orice cer – şi chiar alienant pentru cei în cauză – să nu poţi să recunoşti cînd ai greşit sau să nu fie anunţată public o pedeapsă pentru cei ale căror erori sînt dincolo de greşeală. E un soi de dictatură de clasă tolerată, din interes, de şefii fotbalului. Lucrurile nu se vor termina bine, dar puţin le pasă lor. Ei îşi văd de treabă. Pentru asta au văzul brici.

P.S. Deşi a greşit şi el zdravăn în meciul Sepsi – FC U Craiova 1948, arbitrul Chivulete a avut curajul de a suspenda meciul după scandări rasiste şi xenofobe repetate. Oare cum va fi văzut?