Apt. Apt temporar. Inapt

2 decembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Cu ani în urmă am fost pus în situația de a gestiona cazul unei profesoare venite în județul meu prin transfer. Respectiva mișcare de personal, care îi permisese intrarea într-o școală de oraș, se realizează exclusiv pe baza unui dosar, a punctelor acumulate, iar profesoara, cum-necum, reușise să aibă suficiente. Nu mai țin minte cu certitudine ce alte criterii îndeplinise, cred că își făcuse și buletin care să o ajute pe principiul apropierii de domiciliu.

Țin minte ca acum faptul că inspectorul de specialitate din județul de unde venea mi-a mărturisit că se bucură că a plecat din jurisdicția lui: „Ai să vezi tu!”, cam acesta a fost mesajul lui, fără să-mi dea alte detalii.

Timp de vreo trei-patru ani, apoi, respectiva profesoară s-a perindat prin mai multe școli din județul meu. Nu izbutea să rămînă într-un loc mai mult de un an, pentru că genera doar probleme. Fără să dau prea multe detalii, avea, o spun cu toată compasiunea, probleme serioase de natură psihologică sau chiar psihiatrică. Era incapabilă să relaționeze cu elevii, practic se situa în fața clasei într-o cutie de sticlă, cu geamuri securizate. Indiferent ce se întîmpla în clasă, ea vorbea cu un ton scăzut, scria pe tablă, într-o singurătate absolută, fără să aibă contact cu cei din jur. Elevii puteau să se tîrască pe sub bănci, să plece, să joace fotbal, nu conta, ea își ținea monoton discursul și scria pe tablă. Nu mai spun că demersul didactic era total haotic, acesta e un detaliu practic insignifiant în context. Tot cu tristețe spun că, datorită problemelor medicale pe care le avea, probabil, era total neîngrijită, șifonată, cu un aspect uleios, emanînd chiar mirosuri neplăcute.

În toate școlile pe unde trecea provoca, în cele din urmă, revolta părinților. Se creau conflicte ireconciliabile, tensiuni, avea și ea instinctul apărării destul de bine dezvoltat, apela și la argumente juridice (parcă avea și ceva studii de drept). În cele din urmă, se detașa în anul școlar următor în altă școală. Personal, am încercat să am o abordare mai empatică cu ea, dar nu foarte apropiată, ci ținută într-o zonă a consilierii profesionale, fapt care mi-a și permis să dezvolt o minimă comunicare prin care să o pot determina la minime reglaje comportamentale.

La un moment dat a ajuns să predea chiar și în liceul meu. Directorii au fost inițial speriați, pentru că se vedea cu ochiul liber, din start, că ceva nu este în regulă cu ea. Profesoara adusese un act medical de la psihiatrie care preciza că are capacitatea „temporară” de a desfășura activități cu elevii, cîtă vreme se află sub supraveghere medicală și respectă tratamentul pe care îl are prescris. Acum, sigur că nimeni din școală nu avea acces la diagnosticul oficial, pentru că sînt date confidențiale, dar nici control asupra modului în care își respecta tratamentul. Chinuit, cumva, a trecut și anul respectiv, iar apoi, la un moment dat, probabil epuizată și ea de tevatura mișcării dintr-o școală în alta, a decis să se întoarcă acasă, în județul ei.

În ultima vreme a avut loc un nou scandal vizînd o profesoară din Bistrița, al cărei limbaj licențios la ore a scandalizat. Nu cu mult timp în urmă, o altă profesoară, de la o universitate de medicină, genera, similar, reacții publice prin modul în care își aborda studenții. Nu sînt însă decît cîteva cazuri, cele care apar în presă, în raport cu realitatea din teren, unde există mult mai multe. Profesori care, în mod normal, ar trebui declarați inapți pentru activitate la catedră, o spun chiar riscînd să fiu taxat, căci nu am competență în diagnosticare. De puțin timp am citit și o postare foarte interesantă a unei doamne psiholog, care a ales să lucreze pe cont propriu, în privat, oferind servicii de psihoterapie. Doamna își exprima nemulțumirea, pe bună dreptate, cu privire la practica unor directori de școli care o contactează pentru a realiza testarea psihologică a profesorilor angajați. Aceștia, mărturisea doamna psiholog, au un buget foarte redus pentru plata testării, care nu acoperă o investigație serioasă, dar nici nu își doresc cu adevărat una foarte complexă și de profunzime, pentru că ar însemna o tevatură pe care nu sînt siguri că vor să și-o asume.

În fapt, este o problemă veche a sistemului de învățămînt. Și, din ce am mai vorbit cu unul-altul, chiar și a altor sisteme, cum e cel militar, de exemplu. Dar problema, deși e a acestor sisteme, trebuie gestionată în parteneriat cu sistemul de sănătate. Pentru că avizele vin dinspre practicienii sistemului de sănătate, care dau cu mare ușurință avizul tuturor profesorilor. Am văzut, în diversele ipostaze profesionale în care m-am aflat, destui profesori care nu ar fi trebuit să se afle în fața elevilor, dar care treceau cu brio, an de an, de testarea psihologică. O chestie devenită mai degrabă formală. În plus, procedurile de îndepărtare din sistem a unui profesor care dovedește labilitate sînt atît de complicate, încît directorii nu își prea asumă să le demareze. Tocmai pentru că știu că riscă mai degrabă scandal decît să se poată baza pe un sprijin ferm din partea sistemului medical.

E una dintre marile probleme ale sistemului, după părerea mea, asupra căreia ar trebui să se aplece cu asumare și cu responsabilitate cei ce conduc învățămîntul și sănătatea. Ar trebui să devină o prioritate această testare serios făcută, pentru că un om poate să fie integrabil în societate, dar să nu facă față unei munci cu implicații pedagogice. Și, nu în ultimul rînd, profesorii ar trebui să devină conștienți apoi că oricînd se poate întîmpla ca angajatorul să le solicite astfel de testări, dacă derapajele de care dau dovadă sînt repetate. Și că, în urma unui aviz negativ, trebuie să se îndrepte către alte locuri de muncă decît cele care presupun formarea copiilor și a tinerilor.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe