Antisinistraţii

18 septembrie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Ray Wilkinson a stat să se uite la uragan. Are 67 de ani şi-a rezistat în apartamentul lui de bloc, în Surfside Beach, Texas. El este eroul meu: nu cere apă minerală autorităţilor, nu strigă în ultimul moment să fie evacuat, nu se plînge de nenorocirea cu care Dumnezeu i-a lovit bîrlogul. Nu e un sinistrat, deşi, legal, are tot dreptul să se numească aşa şi să ceară compensaţii de la primărie sau mai ştiu eu ce minister al situaţiilor de urgenţă. Nu, Ray a stat în balcon, cu berea lîngă el, şi-a admirat natura dezlănţuită, furia uraganului şi alte asemenea tone de clişee cu care natura a aruncat peste el. Şi i-a plăcut. "Cea mai mare prostie din viaţa mea" - zice spectatorul de uragane - "a fost să mă las evacuat din calea lui Beulah", o altă mare furtună, pe care a ratat-o tocmai pentru că s-a lăsat dus cu turma la adăpost. O să ziceţi că e nebun, însă eu cred că Ray e de fapt omul evoluat. Omul care e gata să-şi pună pielea la bătaie doar pentru că e curios, fără nici un alt motiv decît cunoaşterea directă şi personală. Apa i-a luat şi lui din avere, dar a trecut peste asta: experienţa lui i se pare că valorează mai mult. Nu prea se mai fabrică aşa ceva: acum sîntem cu toţii băieţi şi fete de pluş, incapabili să meargă mai mult de 20 de metri prin ninsoare, din parcare pînă la intrarea blocului. De fapt, o ducem atît de bine, de confortabil, încît spaimele fireşti, naturale - foamea şi moartea - au fost înlocuite cu nişte erzaţuri. Acum ne e teamă de trafic, groază de inundaţia de la vecini, sîntem terifiaţi de furtuna care ar putea sparge geamurile. Avem atîta respect pentru lucruri încît "agoniseala de-o viaţă" e tratată mai bine decît mulţi dintre membrii familiei. Iar dispariţia ei e cîteodată prilej de deces de inimă rea: cum o să mai trăiesc eu aşa? Cum s-o mai iau de la început? De fapt, luatul de la început e recomandat de medici. Cine nu schimbă peisajul, meseria, preocupările îmbătrîneşte repede. Fără provocări, creierul se smochineşte. Pe bune, mergeţi la tomografie după 20 de ani de serviciu în acelaşi loc şi-o să vedeţi compasiune în ochii medicului. Aşa că şi inundaţia e bună - totul e ca nenorocirea care te lasă fără palton, frigider sau chiar fără casă să fie tratată firesc, ca un accident, nu o catastrofă. Pentru asta ai nevoie de două lucruri: în primul rînd, asigurare şi apoi minte deschisă, ca să poţi vedea în "tragediile" despre care vorbeşte media o oportunitate de carieră. În fond, de-aia America a fost multă vreme cea mai dinamică social naţiune a lumii: pentru că a fost fondată de oameni capabili să se urce pe-o corabie cu un geamantan. Asta a fost selecţia naturală, şi chiar şi cei care se mai duc acum cu avionul au un pic din gena de aventurier a primilor sosiţi. Tocmai de aceea, eu zic să privim ca pe o oportunitate criza economică ce vine. Sigur, avem credite şi copii de dus la şcoală. Sigur, avem companii de dus mai departe, făcut sediu, lăsat moştenire devreme. Cu toate astea, nimic nu se compară cu furtuna, nimic din ce ştim din vreme de pace şi linişte. Nici un documentar din anii ’30 nu poate să-ţi dea feeling-ul crash-ului, tot aşa cum nu vei înţelege o prăbuşire de avion de pe Discovery. Trebuie să cazi cu el măcar puţin. Sau să ai curajul măcar să-ncerci. La dezastru, la fel ca la spectacol, e bine să mai pui un scaun, nu să cauţi să scapi cu fuga. Şi cînd va fi trecut, vom putea spune, cu mîna pe stimulatorul cardiac, c-am trecut prin uraganul din 2008-2010, aşezaţi cuminţi pe prispa economiei româneşti, cu vedere la dezastrul planetar şi cutia de bere lîngă. Bine, în primele zile, înainte de falimentul fabricii.

Mai multe