Antirusismul, de la gargară la alianţe
Vizita la Varşovia a preşedintelui Iohannis a readus pe tapet un parteneriat al României cu Polonia aproape veştejit prin neutilizare. Semnat în 2009, acest parteneriat mai intra din cînd în cînd pe agenda comunităţii de ziarişti şi experţi interesaţi de Est, mereu cu întrebarea: dar cînd capătă substanţă? E drept că şi acum, cînd zic „readus pe tapet“, sînt mai degrabă optimist: media din România a acoperit vizita la Varşovia prin prisma unei gafe făcute de Gazeta Wyborcza, care în introducerea unui interviu cu Iohannis a afirmat că predecesorul acestuia a fost prorus. Interviul a apărut doar în versiunea online, iar după două ore caracterizarea lui Traian Băsescu ca fiind prorus a fost scoasă. Însă chestia asta a acoperit complet mediatic vizita în sine. Care vizită ar trebui să ducă la depăşirea blocajului care a existat în relaţia cu Polonia. Un blocaj greu de explicat în condiţiile în care, teoretic, interesele noastre şi ale Poloniei coincid atît de mult pe cele mai importante teme europene şi de politică externă.
Într-un articol publicat în Cursdeguvernare.ro („Noua oportunitate a relaţiilor România – Polonia“, 15 martie), Armand Goşu deplînge deturnarea atenţiei de la viitor la trecut şi spune că Traian Băsescu nu mai poate influenţa tema asta, deci discuţia în jurul său e pierdere de vreme. Continuă Goşu apoi cu o idee interesantă: „Ce-ar fi dacă cei care lustruiesc ostentativ efigia fostului preşedinte, creînd baraje mediatice care blochează discuţiile relevante, n-ar mai inventa conspiraţii inexistente şi ar încerca să găsească argumente raţionale? Care ar putea suna cam aşa: ziaristul polonez a fost manipulat de sursele din România sau, şi mai probabil, în media poloneză sînt atât de puţine informaţii despre România şi fostul ei preşedinte Băsescu, iar performanţa Bucureştiului în politica estică e atît de îndoielnică, România fiind alături de Bulgaria şi Turcia, pilonii NATO din arealul Mării Negre, cu retorică şi acţiune sensibil diferite de ale flancului nordic, format din Polonia şi Ţările Baltice, încît ziaristul polonez ar fi putut crede că preşedinte Băsescu chiar a fost «prorus». În fond, în această categorie pot fi incluşi de la preşedintele Cehiei, prim-miniştrii Slovaciei, Ungariei, Greciei… etc. Declaraţiile antiruseşti şi chiar rusofobe în cei zece ani de mandate succesive ale dlui Băsescu nu interesează pe nimeni în afara României“.
Ceea ce mă întoarce la o idee pe care am mai exprimat-o aici, chiar pe vremea cînd mandatele lui Traian Băsescu nu intraseră în istorie: Băsescu a fost un antirus (şi a-l face prorus este o mizerie), dar e genul de antirus care e complet ineficient. E antirus cu gura. Am avut în week-end o dispută pe Facebook cu unul dintre cei care, vorba lui Goşu, lustruiesc efigia fostului preşedinte şi disputa a mers cam aşa: eu dădeam exemple de proiecte eşuate ale lui Traian Băsescu în Est, el îmi dădea exemple de declaraţii băţoase antiruseşti ale lui Traian Băsescu. Mi-am dat seama că vorbeam paralel, omul nu ştia aproape nimic din detaliile politicii externe concrete, dar ştia una şi bună: că Băsescu a fost antirus, deci a fost bun.
Problema e că şefii de state nu participă la un concurs de Miss Anti-Rusia, deci ce spun ei sau cum se mişcă pe scenă e mult mai puţin important decît ce pot să propună şi să livreze ca proiecte concrete. Din această perspectivă, istoria va fi crudă cu politica externă a României sub Traian Băsescu. Deschiderile din primul mandat – orientarea strategică spre SUA şi parteneriatul semnat cu Obama, deschiderea relaţiei cu Moldova şi asumarea deschisă a obiectivului de aderare a Moldovei la UE (facilitate de aderarea României înseşi şi de căderea lui Voronin în primul mandat), parteneriatul strategic cu Polonia – au rămas promisiuni. Parteneriatul cu SUA nu a fost urmat de proiecte concrete, cel cu Polonia a fost îngropat de resentimentele lui Băsescu că Varşovia juca în liga celor mari, iar relaţia cu Moldova a devenit victima instabilităţii emoţionale a lui Băsescu. Plus că al doilea mandat Băsescu a fost dominat în relaţia cu Moldova de figura nefastă a consilierului Iulian Chifu, un individ care ar trebui să răspundă cumva public pentru că a adus România într-un rol marginal în procesul de integrare europeană a Moldovei.
Armand Goşu aduce o explicaţie posibilă pentru gafa ziaristului polonez: Traian Băsescu a fost atît de invizibil în politica externă reală încît putea lesne să treacă drept prorus. De fapt, drama noastră e că Băsescu a jucat la categoria muscă, deci ce a spus el contează prea puţin. Rusia nu e deranjată de vorbe, ci de fapte. În cea mai importantă temă din regiune – Ucraina –, România lui Băsescu a jucat rol de ţară marginală, deşi are o frontieră terestră cu Ucraina mai lungă decît Polonia. Ce s-a întîmplat, de fapt?
Cred că e important să înţelegem transformarea care a avut loc în Polonia după 2009. Polonia sub fostul preşedinte Lech Kaczynski a avut o politică externă bazată pe dreptate cu orice preţ. Polonia bloca relaţia dintre UE şi Rusia, Polonia bloca acordul european de mediu, Polonia bloca Constituţia Europeană, Polonia bloca bugetul UE. În general, Polonia bloca. Şi cam aceasta era politica de stat. Chestia asta l-a făcut pe Kaczynski foarte popular în colţul euroscepticilor europeni şi în curentul de opinie anti-UE din America. Dar ca politici concrete, Kaczynski a eşuat. Proiectul Constituţiei Europene a trecut fără observaţiile sale. În relaţia cu Rusia, antirusismul său l-a izolat mai degrabă decît să-i aducă aliaţi – poate că avea dreptate în principiu, dar celelalte ţări din UE spuneau: Polonia are nişte chestii nerezolvate cu Rusia, nu mă privesc pe mine, deci nu pot să ţin cu Polonia automat şi nu pot să las relaţia mea cu Rusia să fie afectată de chestia asta, mai ales că Polonia nu mă consultă şi nu mă întreabă înainte de a vorbi.
Şi aici ajungem la un concept-cheie în politica externă a unui stat membru UE: capacitatea de alianţă. Fără aliaţi în UE, nu faci nimic în politica externă. Greutatea politică a Poloniei ca ţară la Kiev e una. Greutatea politică a Poloniei ca ţară care face politica estică a UE la Kiev e cu totul alta. Elita post-Kaczynski de la Varşovia a renunţat la ideea de dreptate cu orice preţ şi a trecut la o politică de „alianţe aproape cu orice preţ“. Omul-cheie a fost fostul ministru de Externe Sikorski. Un tip foarte interesant, care în anii ’80-’90 se învîrtea în cercurile conservatoare, apoi neconservatoare, de la Londra şi Washington. Apoi a devenit un centrist european perfect. Care şi-a găsit o pereche ideală în fostul ministru de Externe suedez Carl Bildt, şi cei doi au făcut politica pe Est a UE. Se tot vorbeşte despre limitele Parteneriatului Estic, dar, dacă ne uităm la ce a realizat politica asta, e un succes: trei ţări din zona Est sînt acum asociate la UE (Moldova, Ucraina, Georgia). Evident, ar fi fost de dorit ca aceste ţări să fie în negocieri de aderare la UE, dar cum nu există consens în UE pentru asta, asocierea de fapt le pregăteşte exact pentru viitoarea aderare.
Parteneriatul Estic (PaE) a fost copilul Poloniei şi al lui Sikorski. Şi el arată puterea transformatoare a unei politici axate pe alianţe: înainte de PaE, ţările din vecinătatea estică a UE erau tratate ca parte din politica sa generală de vecinătate. Cu alte cuvinte, Moldova şi Ucraina erau cam la fel cu Marocul şi Algeria. PaE a creat o nouă realitate: ţări asociate din Est. Din această perspectivă, PaE este un succes, chiar dacă nu oferă Poloniei şi României sau Suediei tot ce ar fi dorit. Preşedintele Kaczynski probabil că ar fi dat de pămînt cu ideea asta: dacă nu avem totul, mai bine să nu avem nimic.
Trecerea Poloniei de la o politică de genul „Murim-cu-Nu-în-braţe“ la o politică activă de căutat alianţe a făcut ca ţara să treacă aproape imediat în altă ligă. Suedia este o ţară mică ce joacă de decenii acest joc: ne multiplicăm forţa prin alianţe. Nu degeaba Suedia este ţara care coordonează donatorii internaţionali de la Chişinău (şi nu România – încă un motiv pentru care nu pot să iert cuplul vesel Băsescu – Chifu). Duetul Suedia – Polonia a venit cu o soluţie care răspundea nevoilor acelui moment, care era acceptabilă de către toate statele UE, deşi nu era perfectă, şi la care au cooptat rapid Germania. Ce a făcut România sub Băsescu? În primul rînd, s-a simţit ignorată. Avînd un parteneriat semnat cu Kaczynski, Băsescu a văzut că Sikorski nu îl sună atît de des cum se aştepta el. Paralel, România împingea la o iniţiativă numită Sinergia Mării Negre – un proiect la care diplomaţia românească a împins multă vreme (cu sprijin american). Inevitabil, s-a ajuns la o rivalitate între Parteneriatul Estic şi Sinergie, iar Parteneriatul a învins (în principal pentru că Sinergia Mării Negre includea Rusia, deci practic dădea Moscovei drept de veto în relaţia UE – ţările din Est, o problemă la care diplomaţia românească nu a avut răspuns). Ce ar fi trebuit să facă Băsescu? Era într-o poziţie în care partenerul nostru de la grădiniţă, Polonia, absolvise rapid şi ajunsese la facultate. Inevitabil, noi aveam nevoie de polonezi mai mult decît aveau ei nevoie de noi. Băsescu ar fi trebuit să accepte acest fapt chiar dacă îl deranja şi să joace în interiorul Parteneriatului Estic. În loc de asta, Băsescu a început să dezvolte o maladivă gelozie pe polonezi şi pe Sikorski în particular. Amănunte despre asta sînt multe şi jenante în cercurile diplomatice.
Cîteva declaraţii publice – jubilaţie deschisă cînd i s-a părut că polonezii au pierdut Ucraina, cînd Ianukovici a trecut la represalii anti-Maidan, conferinţa de presă ruşinoasă de după summit-ul PaE de la Vilnius – rămîn mărturii accesibile oricui. În Moldova, Băsescu s-a enervat constant, motivele se tot schimbau: ba că de ce polonezii nu acordă atenţie Moldovei, ba că de ce nu e România singurul canal de comunicare UE – Chişinău. Implicarea Germaniei în Moldova, după vizita lui Merkel la Chişinău, a însemnat practic că politicienii proeuropeni de la Chişinău nu au mai avut nevoie de Băsescu – un frate mai mare prea mofturos. Aşa a ajuns Băsescu să aibă o relaţie execrabilă cu premierul pro-UE Iurie Leancă, susţinut deschis de Germania. Practic, România a pierdut rolul de vector între Chişinău şi Bruxelles în al doilea mandat Băsescu (şi a încercat Victor Ponta să îl recupereze – cu toate problemele sale interne, Ponta e mai deschis în politica externă, vezi poziţiile pe Kosovo, Ucraina, Moldova). Putem discuta mult de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat cu planurile lui Băsescu în Est. Inevitabil, oficialii români ajung la concluzia că istoria e haină şi trag lecţia fix inversă faţă de cea corectă: nu ne putem baza decît pe noi înşine, iar România trebuie să aibă politica sa proprie, diferită de cea a UE.
Problema de fond cu Băsescu e că mereu a fost mai interesat să aibă dreptate decît să aibă aliaţi. Şi asta nu e doar problema sa, e parte din ADN-ul păgubos al mainstream-ului de analiză externă din România.
Acesta nu e un text anti-Băsescu. Omul e la pămînt şi merită respectul nostru pentru multele lucruri bune pe care le-a făcut în politica internă. Însă trebuie să discutăm deschis despre aceste lucruri, pentru că doar aşa putem schimba ceva de fond. Kaczynski sau Băsescu pot fi eroi la un concurs de palavre anti-Rusia, dar asta nu îi face importanţi. Dimpotrivă, un tip ca Sikorski e cu adevărat deranjant pentru Rusia. Oare de ce e deranjat Putin mai mult: de un chihuahua care latră singur prin gard sau de un labrador care, la o adică, se aliază cu dobermanul vecinului şi aşteaptă la colţ, unde lipseşte o şipcă din gard? Lătratul isteric nu înseamnă politică externă. A da semnale ferme în politica externă e important, şi l-am susţinut pe Băsescu cînd a fost ferm cu Rusia. Dar fermitatea pe gură trebuie să urmeze proiectelor şi alianţelor anti-Rusia. Asta i-a lipsit mereu.
Iar a căpăta şi a menţine alianţe e o artă în sine. Care presupune compromisuri, eschive şi abţineri de la a expune mereu şi unilateral dreptatea ta în public. Sikorski a avut inteligenţa de a începe mandatul cu declararea unei politici de destindere cu Rusia. A primit multe critici în Polonia pentru asta, a fost făcut trădător. Politica asta nu a schimbat nimic în relaţia cu Rusia, pentru că Rusia nu vrea pace fără supunere. În schimb, exerciţiul de destindere a făcut din Polonia un actor credibil pentru aliaţii săi din Vest: noi am vrut să facem pace cu ruşii, dar ei nu vor. Apoi, Sikorski a venit cu proiecte concrete pentru care avea aliaţi în UE. Aceste proiecte au deranjat cu adevărat Rusia. Lecţia este: un antirus trebuie să fie eficient şi să aibă aliaţi pentru a fi cu adevărat antirus. Altfel e un gargaragiu antirus.