Antilegionar? Anticomunist? Complicat. Mai bine antibăsist!
Orice lege, chiar şi 217/2015, cea zisă „antilegionară“, face doar în subsidiar ordine în trecutul nostru. În realitate, ea se străduieşte să ordoneze prezentul. Pentru ca situaţii de genul celei căreia îi cade victimă memoria lui Mircea Vulcănescu să nu se mai repete, chiar ne stau în putere cîteva lucruri. Nu mai putem repara trecutul. Nici măcar în mintea semenilor nu prea îl mai putem limpezi. Dar, dincolo de asta, putem face ceva.
1) Parchetul de pe lîngă ÎCCJ ar trebui să revadă sistematic toate sentinţele de condamnări politice din 1945 încoace, cu aplecare specială pe cele pronunţate pentru „crime de război“ şi infracţiuni de acest gen. Nu vă speriaţi, nu sînt multe! Nu e cine ştie ce efort instituţional. Acolo unde s-ar depista vicii judiciare grave, sentinţele ar trebui atacate prin căi extraordinare şi desfiinţate. Nu mă îndoiesc, de pildă, că procesul lui Ion Antonescu, şi astăzi judecat, ar duce tot la un verdict de vinovăţie, pentru că omul, în calitate de comandant militar, a condus agresiunea armatei române într-un război al altora (chiar dacă poate fi bine apărat pentru trecerea Prutului, Antonescu e imposibil de apărat pentru trecerea Nistrului). În plus, s-ar mai putea lesne găsi şi alte capete de acuzare plauzibile împotriva lui, dacă ne gîndim la „trenurile morţii“ şi la epurarea etnică pe care a încercat-o. După cum nu mă îndoiesc că procesul lui Mircea Vulcănescu, judecat astăzi, ar avea un cu totul alt verdict final. Las la o parte că aşa ceva ar fi trebuit să facem deja, în acest ultim sfert de veac. Iar faptul că nu am putut să ne reevaluăm juridic trecutul spune un adevăr cumplit: pur şi simplu nu ne pasă de noi înşine. Totuşi, o putem face şi acum – nu e niciodată prea tîrziu să faci pace, în termeni corecţi, cu propria ta istorie. Măcar în ceea ce priveşte momentele ei sîngeroase. Abia după o asemenea revedere a sentinţelor de acest gen emise de tribunalele comuniste româneşti, o lege precum 217/2015 ar fi fost binevenită.
2) Pe lîngă legea referitoare la interzicerea propagării ideilor fasciste/legionare şi a cultului „eroilor“ acestui gen de mişcări, ar trebui să se facă un proiect similar şi pentru interzicerea propagării ideilor comuniste şi a cultului celor care au slujit comunismul în România. Că nu am fost în stare de lustraţie, pot accepta. Că, liberi fiind, românii i-au votat masiv pe foştii comunişti şi pe ereticii lor agiornaţi, îmi pot explica. Dar că nu sîntem în stare să spunem răspicat, prin lege, că nu putem accepta, ca societate, să mai auzim elogii la adresa marilor criminali, asta mi-e greu să înţeleg. Primul pas a fost făcut. În decembrie 2006, preşedintele României a condamnat comunismul. Vă mai amintiţi cum arăta atunci Parlamentul? PSD a boicotat şedinţa. PRM, cu Vadim în frunte, a sabotat-o din toate puterile, urlînd şi ameninţînd pe vorbitor, dar şi pe invitaţi din public. PNL a înghiţit cu noduri. De ce? Simplu. Pentru că o făcea Băsescu. Trebuie spus că raportarea noastră la acel episod dovedeşte pe deplin cît de mult te poate idiotiza politica. Da, o spun deschis, cu riscul să supăr cîţiva amici, este o idioţenie să conteşti condamnarea comunismului din 2006 pentru că nu-l mai suporţi pe Băsescu cinci sau şase ani mai tîrziu. La români, mînjirea trebuie să fie totală. Dacă un om a făcut ceva ce nu-ţi convine la un moment dat, trebuie să investeşti toată energia ca să umpli de noroi tot, dar absolut tot ce a făcut acel om de cînd s-a născut. Aşa ajungem la cazul extrem, absolut patologic, al Antenei 3, postul TV cel mai urmărit, care, din ură de Băsescu, a ajuns să spună, de pildă, că omul este pro-rus, pro-comunist/pro-securist şi protejează corupţii. Totul arată că, măcar în aceste privinţe, Băsescu a dus lucrurile mai departe ca nimeni altul exact în direcţiile opuse. Dar nu contează. Ura este un sentiment integral. Ura cere exclusivitate. Ura se dovedeşte în clubul celor care urăsc, aşa cum onoarea se dovedeşte în clubul celor care au onoare. Iar proba constă în ardoarea cu care eşti în stare să dovedeşti că, absolut în fiecare secundă a vieţii lui, omul este abject şi că acele lucruri bune pe care pare că le-a făcut, de fapt, nu sînt bune. Că, de cîte ori a făcut ceva bine, de fapt, a făcut invers şi de cîte ori a făcut ceva rău, de fapt, e chiar aşa. Îmi amintesc bine că i s-a reproşat lui Băsescu vehement că, după ce a condamnat comunismul, n-a mai făcut nimic în această direcţie, ba chiar că şi acea condamnare a fost cu cîntec, făcută „împotriva inimii“, doar aşa, de ochii lumii. Bun, Băsescu nu mai este. Se mai aude vreun piuit de anticomunist care cere actualului preşedinte să facă ceva în această privinţă? Ce vreau să spun este că sîntem, ca societate, atît de slabi încît nici măcar nu sîntem în stare să punem la locul lui, în istorie, comunismul care ne-a devastat. Ne-a ucis, ne-a înfometat, ne-a îndobitocit, ne-a minţit, dar nu sîntem siguri dacă a fost chiar aşa de rău!
Este corect să menţionez că reticenţa aiuritoare de a condamna comunismul din toţi rărunchii, aşa cum o facem cu nazismul/fascismul, nu este doar „un malaise roumain“ – toată Europa simte la fel. După părerea mea, cauza nu constă într-o atractivitate anume a ideilor comuniste, ci în conştiinţa culpei. Cînd comunismul a rezistat în jumătate din Europa vreme de două generaţii, cei care au dormit în pat cu el, atît din Est, cît şi din Vest, sînt atît de mulţi încît conştiinţa culpei este generalizată. Şi, după cum ştim, conştiinţa culpei are efect paralizant. Nu-i aşa că, după ce toţi ne-am împrietenit cu răul mai mult sau mai puţin, e preferabil să spunem că răul nu a fost chiar aşa de mare? În plus, pe la margine, devine cool să lucrezi la îmbunătăţirea imaginii comunismului. Aşadar, nu ne putem aştepta la vreun efort colectiv de limpezire a trecutului în societatea românească. Dar putem, măcar, pretinde elitelor noastre judiciare, pe de o parte, şi elitelor noastre politice, pe de altă parte, să încerce ele limpezirea prezentului.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.