Antifilozofica

20 mai 2011   PE CE LUME TRĂIM

În anul 155 î.Hr., puternica şi trufaşa Romă a aplicat o amendă usturătoare Atenei pentru o controversată acţiune de ocupare şi jefuire a orăşelului Oropos. Atenienii au decis să trimită la Roma o misiune diplomatică alcătuită din trei filozofi pentru a pleda cauza suspendării amenzii. Cel mai faimos dintre ei era Carneades, ceilalţi doi fiind Diogene din Babylon – Stoicul şi Critolaus Peripateticul. Carneades – fondator al celei de-a treia Academii, sceptic ireductibil şi sofist de mare abilitate – avea 58 de ani şi era, la Atena, o figură în bună măsură reprezentativă pentru spiritul timpului. După mai bine de două secole, platonismul se acrise în scepticism şi tot ceea ce detesta Socrate mai mult, adică sofismul, devenise propriu chiar platonicienilor de generaţie atît de tîrzie. Mă opresc doar o secundă aici cu povestea, pentru a sublinia felul în care atenienii au găsit cu cale să alcătuiască o delegaţie către Roma într-o chestiune de asemenea gen – au trimis filozofi! Naivi, ar putea crede vreun cititor acum. Nici vorbă, mă grăbesc să răspund. Şi iată de ce.
 
Ajungînd la Roma, cei trei filozofi au fost primiţi cu entuziasm de tineretul local, extrem de interesat de cultura ateniană şi foarte dornic să cunoască vedetele filozofice ale momentului. Filozofii s-au instalat pentru o perioadă mai lungă – pe atunci, ambasadele de genul acesta durau luni de zile sau chiar ani – şi au început să facă ceea ce filozofii ştiau foarte bine să facă pe atunci: să vorbească. Carneades avea o priză remarcabilă la junii Romei. Un veac şi jumătate mai tîrziu, Plutarch – el însuşi grec după origine şi formaţie, dar roman după cetăţenie – va descrie succesul lui Carneades astfel: „Graţia oratoriei lui, a cărei abilitate era cu adevărat măreaţă şi faima-i era la aceeaşi înălţime binemeritată, strîngea un public numeros şi favorabil şi, imediat, prin acest public oraşul se umplea, ca de un vînt, cu sunetul ei…“ Romanii mai în vîrstă erau pur şi simplu încîntaţi pentru că tinerii nu-şi mai pierdeau vremea cu prostii, nu mai leneveau şi nu mai provocau neplăceri, ci erau cuceriţi cu totul de pasiunea pentru filozofie. Mă opresc iar, cu o mărturie: cunosc acest fenomen de aprindere filozofică colectivă a tineretului. La noi, în primii ani după 1989, într-o frenezie a lecturilor absolut libere după deceniile de cenzură, tineretul universitar, mai ales, dar şi cei mai vîrstnici descopereau filozofia cu o voluptate uimitoare. Filozofia devenise o modă printre tinerii de acum 20 de ani. Prin urmare, cred că pot să-mi închipui ce era cu tinerii romani seduşi intelectualmente de retorica lui Carneades.  Cato cel Bătrîn a fost unul dintre puţinii romani care au privit cu neîncredere succesul ambasadei ateniene printre tinerii Romei. Se temea că gloria cuvintelor va deturna tineretul de la ceea ce trebuia să urmărească de fapt, adică gloria armelor şi gloria acţiunii. Sigur, Cato Bătrînul îi dispreţuia pe filozofi (pentru el, Socrate fusese un fel de farsor periculos, care urmărea să distrugă vechile şi bunele obiceiuri, să-şi tiranizeze ţara şi să inoculeze cetăţenilor Atenei ideea nesupunerii faţă de legi), dar şi filozofia în general. Mai mult, după expresia lui Mommsen, Cato trebuie că vedea în Carneades şi amicii săi un fel de spioni veniţi să destabilizeze din interior puternica cetate romană. Puternică e un fel de a spune pentru că, în acea vreme, Roma se confrunta cu probleme sociale, economice şi politice serioase – doar două decenii mai tîrziu, fraţii Grachi vor lovi temeiurile sistemului şi Republica va începe să se năruie inexorabil. Totuşi, Cato cel Bătrîn credea în forţa Romei sale. Şi simţea că trebuie să o apere.

La un moment dat, Carneades a organizat două prelegeri, în două zile consecutive. În prima prelegere, a pledat pentru justiţie. A vorbit despre importanţa justiţiei şi, mai ales, despre felul admirabil în care romanii ştiau să facă justiţie, printr-un sistem instituţional cu adevărat unic. A doua zi, a pledat exact invers. Folosind argumente de genul celor pe care le folosise Trasymachus în dialogul cu Socrate din Republica, Carneades a pledat împotriva justiţiei. A explicat că justiţia nu există, că e imposibilă, că, dacă se încearcă, eşecul e lamentabil şi dureros, spunînd chiar că, dacă Roma ar face justiţie, ar trebui să renunţe la întregul Imperiu şi să recadă într-o sărăcie lucie, ceea ce, recunoştea cu oarecare ipocrizie Carneades, ar fi fost de neconceput. În mare, ştim destul de bine ce a spus Carneades în a doua sa prelegere, pentru că, ne spun experţii, cunoscutul discurs al lui Philus din cartea a 3-a din De Re Publica, scrisă de Cicero un veac mai tîrziu, ar reproduce destul de fidel acest memorabil discurs. Se pare că efectul prelegerilor lui Carneades asupra minţilor tinerilor romani a fost puternic. Un val speculativ i-a cuprins pe toţi tinerii cu carte şi jocul punerii sub îndoială a orice a devenit sportul intelectual preferat. La prelegeri a asistat şi Cato cel Bătrîn care, imediat după a doua prelegere, a mers în Senat şi a făcut tot posibilul pentru expulzarea imediată a ambasadei ateniene. Nu i-a trebuit mult să-i convingă pe senatori de pericolul prezenţei pe străzile Romei a unuia care era în stare să pună minţile tinerilor romani în situaţia de a construi argumente de dragul argumentelor, de a funcţiona autonom faţă de credinţe şi rigori, interioare ori sociale, cu atîta succes. Cato simţise pericolul uriaş al practicii gîndirii speculative. O simţise irezistibilă şi intuise că excesul acestei gîndiri va fi de neoprit. Încerc să-mi imaginez groaza care a cuprins pe cineva precum Cato văzînd că este posibil ca un om să plede teza şi antiteza cu egală măiestrie şi forţă persuasivă. Era groaza unui om extrem de inteligent care descoperă cît de vast şi acaparator poate fi teritoriul scepticismului şi cît de seducător e drumul îndoielii care duce direct acolo.

Evident, de cîte ori se spune această poveste, Cato cel Bătrîn iese prost. Mie mi se pare, dimpotrivă, că e eroul pozitiv al poveştii.   

Mai multe