Amintire cu Tony Judt
Tony Judt a murit. De cîţiva ani era prizonierul unei boli teribile, care, ca orice boală teribilă, are două nume: unul înspăimîntător, scleroză laterală amiotrofică, şi altul blînd şi misterios, boala lui Lou Gehrig. Cînd a aflat diagnosticul, în septembrie 2008, a ştiut că va fi, în cele din urmă, învins. În ultimii doi ani, a publicat mici confesiuni despre starea sa şi despre evoluţia implacabilă a bolii. Ca şi cărţile ori articolele lui, dedicate mai ales istoriei recente, aceste confesiuni frapează prin luciditate.
Cu siguranţă, mulţi îi vor evoca în aceste zile scrierile şi profesoratul, traseul intelectual şi precizia rece a ideilor sale. Aici, voi reaminti un text publicat de el în noiembrie 2001 într-o prestigioasă revistă new-yorkeză, intitulat „România la fundul grămezii“. Contextul era interesant. La Bucureşti, tocmai se instalase confortabil în fotolii regimul Iliescu – Năstase. Articolul arunca o lumină clară, nemiloasă, asupra acelei Românii ajunsă la momentul alegerii între Ion Iliescu şi C.V. Tudor şi nu avea cuvinte măgulitoare pentru noii-vechi conducători ai ţării. Problema centrală a articolului era legată de chestiunea mereu sensibilă a antisemitismului românesc – cît a fost şi cum a fost, cît mai este şi cum mai este. Dar textul vorbea şi despre problemele generale ale societăţii noastre de atunci, nu prea diferite de cele de azi: economie slabă, clasă politică etern dezamăgitoare, perspectivă ceţoasă, civism debil etc. Dacă bine îmi amintesc, textul a apărut cu puţin înaintea unei vizite a dlui Adrian Năstase la Washington, vizită în care liderul maxim de atunci spera să recucerească bunăvoinţa unei administraţii americane cam sceptice în privinţa evoluţiei politice a României, care, după alegerile din 2000, părea că se întoarce la neocomunismul iliescian. Articolul a produs nervozitate şi la Bucureşti şi la Ambasada noastră de la Washington. Finalul acelui text era alcătuit din două citate, care arată drama plasării României între potenţial şi neşansă. Primul citat: „Două generaţii de pace şi guvernare curată pot face din România un paradis pămîntesc“ (R.W. Seton-Watson). Al doilea: „Unele ţări sînt binecuvîntate cu un fel de graţie: totul le iese, chiar şi neşansele, chiar şi dezastrele. Dar există şi altele cărora nimic nu le iese, iar momentele lor de triumf nu sînt altceva decît eşecuri. De cîte ori încearcă să se afirme şi să facă un pas înainte, ceva ca o soartă externă intervine, le rupe elanul şi le întoarce în punctul de unde au plecat“ (E. Cioran).
Recitirea acestui articol îmi aduce aminte de frămîntările prin care societatea noastră trecea acum 10 ani. Simţeam, revoltaţi, o inadecvare la Uniunea Europeană şi ştiam, alarmaţi, că la fel simt şi mulţi decidenţi din Uniune, dar ştiam bine că euro-aderarea este singura cale de a ieşi dintr-o periculoasă marginalitate istorică şi geopolitică. Eram iritaţi de aparentul lor refuz de a ne primi, dar ceva ne spunea că au dreptate: eram încă departe de standardele cerute oricărui membru nou. Între timp, istoria a curs favorabil nouă, în siajul acelui tragic 11 septembrie.
Revenind la articolul lui Tony Judt, mai există o mică întîmplare pe care nu mulţi o cunosc. Pentru că nu multă lume îl cunoaşte pe Radu Stan. Antreprenor american cu serios avînt în anii de început ai mileniului, Radu era profund legat de România. Se născuse aici şi emigrase cu familia sa în America la sfîrşitul anilor ’70, cînd abia împlinise 10 ani. Revenise în România după 1990 şi constatase cu bucurie că se simte foarte bine în ţara lui natală. Vizita România de cîte ori putea, în orice caz cel puţin o dată pe an. De fiecare dată, revenirea în America, la casa lui şi la afacerile lui, era însoţită de o lungă dîră nostalgică. În 2001, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a venit în România. Fremăta de nerăbdarea de a fi din nou printre vechii săi prieteni din copilărie, acum oameni în toată firea, dar care nu îşi pierduseră bucuria uşor bezmetică de a trăi valah. Cu puţine ore înainte de a se urca în avion spre Bucureşti, ne-am întîlnit pentru urările de rigoare (urma să ne mai revedem în 2002, după sărbători) şi, cu această ocazie, i-am dat articolul lui Tony Judt. Nu ştiu de ce. Sigur, nu vroiam să-i stric bucuria revederii ţării natale. Cu atît mai mult cu cît Radu nu avea nici cel mai mic interes pentru politica dîmboviţeană. Cînd ne-am revăzut, mi l-a dat înapoi. I-am spus, surprins, că nu îl aşteptasem înapoi. I-l dădusem ca o lectură pentru zbor şi eram sigur că, la aterizare, după ce-l va fi citit, îl va abandona în avion. Totuşi, mi l-a înapoiat cu un aer sumbru. A mormăit ceva cînd mi-a returnat textul, apoi am vorbit de una, de alta. După un timp, Radu mă întreabă: „De ce consideră Tony Judt că prezenţa căruţelor pe şosele este dovada unei înapoieri? Dacă asemenea vehicule nu se pot vedea în America sau în Europa de Vest înseamnă că ele dovedesc înapoiere?“. Am răspuns, imediat, că şi mie, român din România, mi se pare că atelajul tradiţional, cu toate rudimentele sale, folosit în continuare în economia gospodăriei, este un semn de înapoiere. Radu a privit melancolic în gol, pe lîngă umărul meu. „Şi totuşi, nu e aşa...“
Fiecare om are cîte o amintire privată în legătură cu un anumit text pe care îl citeşte. Aceasta este amintirea mea despre „România la fundul grămezii“. Sigur, ea e foarte diferită de amintirea pe care acest text i-o poate trezi, eventual, dlui Adrian Năstase.