Amicul meu şi ancheta de la Ploieşti
Era fum în cîrciumă şi destul de multă gălăgie. Vineri seara: mulţi corporăţei lăsaţi la vatră pentru week-end şi cîţiva studenţi. Cam puţini. Poate şi din pricina preţurilor, relativ umflate. Deh, cafenea cu temă: la parter – irlandeză. La etaj – cehească. Un singur element unea cele două decoraţiuni tematice: măreţul televizor plat de deasupra barurilor, fixat (nu ştiu de ce) pe un canal de ştiri. Eu mă aşezasem cu spatele la ecran, încercînd să acord toată atenţia amicului meu necăjit.
Era necăjit amicul meu. O rudă apropiată era bolnavă. A avut nevoie de o operaţie dificilă. Cu relaţii, a reuşit să intre la domnul profesor. Mi-a spus numele. Îl ştiam. Fără a fi mare cunoscător într-ale establishment-ului medical românesc, auzisem de dl profesor. Avea nume profesional bun şi, în plus, deţinuse în trecut şi o funcţie înalt-administrativă. Mi-am felicitat amicul. Nu era lucru uşor să „intri pe mîna“ lui dom’ profesor. A dat din mînă a lehamite. Apoi, a început să-mi povestească. Lent, cu voce joasă.
La prima întîlnire, dl profesor i s-a plîns de subfinanţarea sistemului medical. Nimic nou, lucruri cunoscute de toată lumea. Apoi, a solicitat familiei să doneze sîngele necesar pe parcursul operaţiei. Din nou, nimic ieşit din comun. În fond, donarea de sînge ar trebui să fie unul dintre obiceiurile fireşti ale oricăruia dintre noi. La Centrul de Hematologie, o adevărată dramă: din zece rude convocate, doar două au fost declarate apte. Unul avea hipertensiune, altul donase de prea curînd, altul avea dioptrii prea mari (!?), altul a fost considerat prea slăbănog. În fine. Cu chiu, cu vai, s-a strîns cantitatea necesară. A doua întîlnire a fost dedicată lipsei de instrumentar necesar operaţiei. Amicul meu face o imprudenţă. Disperat că o să fie pus să caute prin tîrg bisturie şi perfuzii, zice: „Pot încerca să fac rost de instrumentar cu împrumut, este inacceptabil să nu aveţi ce vă trebuie, pot face presiuni la minister, să vorbesc pe la SMURD.“ Dl profesor s-a încruntat brusc. SMURD-ul era, în opinia sa, suprafinanţat. „Bine că au ăia miliarde de lei şi elicoptere, ni-i aduc nouă şi aici nu avem ce le face. Noi avem nevoie de bani, domnule!“ Se simţea invidia faţă de poziţia superioară a „ălora“, atît în buget, cît şi în ochii românilor. Amicul a înţeles. A întrebat cît, pentru cele necesare operaţiei. I s-a spus. Apoi, amicul a întrebat „pe secţie“ cam cît ar fi de dat pentru manoperă. A primit răspunsurile, separat, pe categorii: Dl Profesor, anestezistul, rezidentul. A aflat totul de la doamna asistent-şefă, care, oricum, primise cîte ceva pentru un loc într-o rezervă ceva mai decentă. Între timp, pînă în operaţie, amicul a învăţat rostul buzunarelor de la halatele asistentelor şi infirmierelor. Aproape toată lumea făcea gestul obligatoriu înspre respectivele buzunare, avînd în mînă, împăturite, bancnote de 5 sau 10 lei. Unii, cei „cu vechime“ pe secţie, adică „aparţinătorii“ celor internaţi de mai multă vreme, nu mai dădeau nimic. „Ştiţi ce? Le dai, nu le dai, tot aia fac. Aşa că nu le mai dau nimic.“
Prin momentul ăsta al povestirii, îl văd pe amicul meu că, privindu-mă peste umăr, înspre televizor, îşi schimbă brusc dispoziţia. Îl pufneşte rîsul! Şi dă-i şi rîzi, şi rîzi. Mă întorc. Pe ecran circulă un crawl: „Anchetă la Spitalul de Urgenţă din Ploieşti! Pacienţii puşi să îşi cumpere singuri medicamentele!“ Amicul îmi explică reacţia-i aparent paradoxală: cît timp a avut ruda internată în marele spital din Capitală, a fost nevoit să cumpere tot, de la o aspirină pînă la anticoagulante. Dacă era să te iei după asistente, farmacia spitalului nu avea nimic în stoc! Totul era pe la farmaciile din imediata vecinătate. Ţi se şi spunea de unde să cumperi, în cazul în care respectivul medicament nu era de vînzare, chiar „pe etaj, de la un pacient care tocmai s-a externat şi avea prea multe.“
„Vezi tu, acum, nu pot simpatiza vreun protest al asistentelor şi medicilor care vor buget mai mare. Într-un fel, i-aş înţelege, dar ştiu ce fac şi cu ăsta mic pe care-l au acum“, încheie amicul.
La masa de alături, corporăţeii dezbat înflăcărat cum să salveze Pungeştii din gheara Chevron-ului.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: adevarul.ro