„America înainte de toate“ lasă Siria la urmă

16 ianuarie 2019 PE CE LUME TRĂIM

Nici unul dintre conflictele Orientului Mijlociu nu este atît de complex ca acela dezlănțuit în Siria. În luptă sînt implicate un guvern si-tuat la antipodul valorilor occidentale și o insurecție extremistă sunnită, care la un moment dat a capturat zona frontalieră dintre Siria și Irak și a răzbit pînă la porțile Bagdadului. Mizele uriașe ale acestui război au atras o multitudine de actori străini, incluzînd Rusia, Turcia, Iranul și mișcarea Hezbollah.

De fapt, în Siria se duc mai multe războaie. Una dintre bătălii, binecunoscută publicului american, s-a dat împotriva Statului Islamic (ISIS). Mai puțin înțeles e războiul de succesiune pentru Casa Assad, care a condus țara ca o dinastie seculară pentru aproape cincizeci de ani. Un al treilea conflict îi implică pe kurzii din nordul Siriei, care s-au alăturat Statelor Unite în lupta împotriva ISIS, ale căror acțiuni au stîrnit însă îngrijorarea liderilor turci, care se tem că aspirațiile populației kurde din Siria i-ar putea inspira și pe kurzii din Turcia.

Mai adăugați, acestui conflict multilateral, un președinte SUA insensibil la nuanțe și detalii. Donald Trump nu are înclinații internaționaliste și nici nu înțelege mesajul pe care îl transmite Puterea americană. Dar, în vreme ce Trump ar putea fi iertat atunci cînd susține că unicul interes american în Siria a fost înfrîngerea ISIS, decizia sa recentă de a retrage forțele armate ale SUA – pe care a justificat-o printr-o declarație de victorie nefondată – e impardonabilă.

Decizia luată de Trump îl va încuraja pe președintele Bashar al-Assad, a cărui guvernare s-a dovedit un dezastru pentru Siria. Assad și-a dovedit cu prisosință incapacitatea de a gestiona complexitatea crizei, care include urbanizarea rapidă și radicalizarea implicită a sunniților rurali dislocați de schimbarea climatică, incubarea sunniților radicalizați în Irakul învecinat, pe fondul consolidării puterii politice șiite la Bagdad, și creșterea sentimentului naționalist kurd în regiune.

Dar Assad știe la cine să apeleze pentru a-și menține puterea; atragerea unor grupări rusești, iraniene și șiite din regiune a fost suficientă pentru a înclina balanța în favoarea sa. Ceea ce i-a oferit regimului său un nou suflu, într-o regiune care nu prea obișnuiește să acorde liderilor săi o a doua șansă. Și totuși, Assad, asemenea Bourbonilor francezi, nimic n-a uitat și nimic n-a învățat în cei 18 ani de președinție, și e puțin probabil să-și consolideze victoria prin introducerea structurilor federalizate și descentralizate, necesare pentru a putea guverna Siria eficient.

Politica SUA în Siria, politica împotriva căreia Trump a purtat o campanie și pe care acum a abandonat-o, a avut de a lungul vremii două fundamente: stabilitatea Irakului și înfrîngerea ISIS. Sub președinția lui Barack Obama – și, pentru puțină vreme, sub cea a lui Trump –, armata SUA a colaborat cu combatanți locali pentru a îngenunchea ISIS. Dar, contrar celor susținute de Trump, ISIS nu e nici înfrînt, nici distrus; pe fondul lipsei unor instituții viabile și a unui sistem politic stabil în Siria, gruparea e probabil să revină, într-o formă sau alta.

Trump ar fi trebuit să se consulte cu echipa sa de politică externă, pentru lămurirea problemelor spinoase, și nu să acționeze de unul singur, așa cum se pare că a făcut. Ce scop final ar trebui să aibă SUA în Siria? Dat fiind faptul că Assad se bucură de sprijinul Rusiei, al Iranului și al Turciei (ale cărei interese în Siria sînt cît se poate de triviale), cît de probabilă este plecarea sa de la putere? Care sînt soluțiile politice posibile? Este posibilă sau dezirabilă organizarea unor alegeri în contextul lipsei unor instituții funcționale?

Dar chiar și a pune aceste simple întrebări – la care, evident, nu există răspunsuri simple – pare să fie dincolo de capacitatea și de domeniul de experiență ale lui Trump. În loc să pună întrebări, Trump preferă să declare victoria și să plece. Această decizie, împreună cu retragerea planificată din Afganistan (și, poate, și din alte locuri), confirmă un șablon binecunoscut: angajamentele Americii față de restul lumii sînt mult prea adesea ghidate de convingerea prematură că obiectivul a fost atins.

Retragerea din Siria este însă cea mai semnificativă – și poate cea mai dăunătoare – pentru că e ordonată de un președinte american care, în mod clar, nu știe ce face și care e incapabil să-și măsoare propriile acțiuni prin raportare la lecțiile istoriei. Faptele nu reprezintă cunoaștere, iar cunoașterea nu e înțelepciune, dar un lucru este clar: în concepția lui Trump asupra lumii nu există loc pentru ideea că istoria poate să furnizeze informații, dar și să se repete, sau pentru conexiunile dintre problemele de securitate cele mai arzătoare ale lumii, fie că e vorba de Siria, de Rusia sau de Iran.

De obicei, politica externă a SUA e văzută ca o expresie a fermității președintelui, dar și a îndatoririi sale de a folosi toate resursele pe care le are la dispoziție pentru a se confrunta cu probleme de stat și de securitate națională pe care publicul s-ar putea să nu le observe. Ceea ce, în cazul lui Trump, nu se aplică. Bravada și gafele care au devenit vizibile tuturor sînt probleme vitale și cît se poate de îngrijorătoare.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este consilier principal al Cancelariei pentru Angajament Global, profesor de Diplomație practică la Universitatea Denver şi autor al volumului Outpost.

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons