America în convalescență

12 noiembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

La o săptămînă de la închiderea urnelor, rezultatul alegerilor americane nu e încă final. În teorie, lucrurile se pot schimba, iar actualul președinte ar putea să își continue cariera la Casa Albă. Asta e însă doar teorie. În practică, este aproape de neimaginat un scenariu în care tribunalele să întoarcă soarta acestor alegeri.

Refuzul lui Trump de a-și recunoaște înfrîngerea a provocat stînjeneală în rîndul establishment-ului politic american și întîrzie începutul unui necesar proces de vindecare.

Mesajele haotic-nervoase ale președintelui sînt dublate uneori de reacții nepoliticoase din partea taberei cîștigătoare („Avem metode să îl scoatem cu forța de acolo”), creînd astfel imaginea unui moment nefericit în istoria democrației americane.

Comportamentul încă-președintelui american nu e o surpriză. În timpul campaniei a refuzat cu obstinație să spună dacă va accepta înfrîngerea. Explicația primară stă, probabil, în caracterul personajului, însă ar fi prea simplu să credem că acțiunea sa politică poate fi interpretată doar prin fuga de cuvîntul „loser”.

Trump are de apărat nu numai un orgoliu supradimensionat, ci și viitorul unei mișcări grassroots care a căpătat consistență și energii noi în timpul mandatului său. „Trumpismul” e o realitate verificabilă și el nu va dispărea odată cu pierderea unui mandat sau chiar a dispariției din viața publică a celui care i-a dat numele.

De altfel, pe fondul entuziasmului generat în lumea întreagă de prezumtiva victorie a lui Joe Biden, a trecut în plan secund numărul de voturi obținute de președintele în funcție. Peste 70 de milioane de americani au votat pentru brand-ul de populism reprezentat de Trump. 70 de milioane de votanți sînt o formidabilă forță politică, iar ceea ce îi motivează pe acești oameni nu poate fi redus la cîteva etichete simple.

Mai puțin important și mai puțin capabil să schimbe soarta lumii după ce va părăsi Casa Albă, Trump va rămîne un personaj major în politica americană. Mesajele sale vor conta cel puțin vreo cîțiva ani de aici înainte. Iar importanța asta se va măsura în mandate de parlamentari, de guvernatori și în probleme specifice puse pe agenda publică.

Apar deja întrebări în presa americană legate de o posibilă nouă candidatură a lui Trump la alegerile din 2024. Apropiații președintelui spun că e foarte plauzibilă și menționează cele 70 de milioane de voturi. Analiștii independenți preferă să se uite în altă parte și caută moștenitorul zestrei populiste a lui Trump în personaje ca Tucker Carlson, un prezentator de televiziune cunoscut pentru entuziasmul cu care a sprijinit politicile actuale administrații. Atît de dedicat e Carlson trumpismului încît uneori – rar, e  adevărat – l-a criticat chiar pe președinte pentru ezitări sau replieri în aplicarea politicilor pe care el însuși le anunțase.

Întrebarea despre relevanța politică a lui Trump sau despre succesorul său în fruntea curentului naționalist și izolaționist nu este nici prematură, nici inutilă. Deși rezultatul alegerilor prezidențiale din 2016 a fost surprinzător, el nu a venit din neant. Trump a cules atunci nu numai roadele propriei celebrități și ale greșelilor strategice ale democraților, ci și rezultatele a ani și ani de militantism al mișcărilor populiste de tip Tea Party. Dintr-un punct de vedere, Trump este cel care a oferit structură și conținut adunării pestrițe de libertarieni, naționaliști și excentrici care, din 2009, au dat dezbaterii politice americane o nuanță de urgență isterică. Patru ani mai tîrziu, în 2020, chiar fără președinte la Casa Albă, brand-ul Trump va continua să producă efecte. Foarte probabil, în timp, el va căpăta alt nume, însă, în esență, forțele care i-au dat putere în anii aceștia vor rămîne active. 

Probabil Trump o să plece, dar trumpismul rămîne. În atari condiții, convalescența Americii se va produce cu maxilarele încleștate și cu pumnii strînși.

Am urmărit discursul lui Joe Biden din noaptea în care și-a adjudecat victoria. Atît el, cît și Kamala Harris, viitoarea vicepreședintă, au insistat pe nevoia de vindecare, pe nevoia de unitate și de empatie. Cuvinte frumoase, dar aproape imposibil de aplicat în practică. În termeni reali, viitoarea administrație va avea de luptat cu un Congres semiostil, cu o opinie publică ce nu va avea foarte multă răbdare și cu o bună parte a societății americane convinsă că alegerile nu au fost în regulă. Totul pe fondul unei pandemii care face ravagii și pentru care Guvernul american, cu Trump în frunte, nu a avut un răspuns adecvat.

E previzibil că și Joe Biden se va lovi de scepticismul sau de opoziția îndîrjită cu care au fost întîmpinate ideile lui Trump legate de pandemie. Faptul că acestea vor avea semnul schimbat e prea puțin important.

Procesul de vindecare va fi, în cel mai bun caz, îndelungat și greu, iar în cel mai rău – un eșec care va crea un Trump nou. Mai eficient, mai cinic și, fără îndoială, cu și mai puține scrupule democratice.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.

Mai multe