America divizată care vrea altceva

Oricine laudă Internetul şi toate dezvoltările lui (Facebook, blog-uri, Twitter etc.) pe motiv că aduc oamenii mai aproape unii de ceilalţi şi că avantajează comunicarea liberă, dezinhibată ar trebui să se mai gîndească puţin. Mai întîi, mi-e greu să cred că mai există oameni cît de cît inteligenţi care mai aplaudă binefacerile comunicării absolute de astăzi. Nu poţi să fii în­tr a­tît de orbit de „splendorile“ civilizaţiei noastre încît să nu vezi că facilitarea comunicării prin toate mijloacele a ridicat la rang de supremă valoare exprimarea publică a oricărui gînd care trece prin capul oricui, generînd o cacofonie planetară de mesaje ale oricui către toată lumea, cu două consecinţe vizibile imediat: scăderea prestigiului competenţelor (părerea unui nepriceput este perfect echivalentă cu părerea unui competent) şi diluarea responsabilităţii pentru cuvîntul aruncat în public (pot spune absolut orice, căci asta este o libertate fundamentală). Dar nu aceasta este direcţia în care vreau să pornesc acum. Sîntem în plină campanie electorală americană şi mi se pare foarte interesant să evidenţiez un aspect al realităţii americane care seamănă izbitor de mult cu ce se întîmplă în România. Impactul pe care noile unelte de comunicare, libere, gratuite, instantanee şi universale îl au asupra comunicării politice, mai ales în vremuri electorale, este semnificativ. Mulţi oameni deştepţi şi instruiţi scriu despre asta. Dar mai puţini, din cîte văd, se ocupă de impactul pe care acest nou fel de comunicare politică îl are asupra electorilor, asupra societăţii căreia i se adresează. Politica de Facebook induce în popor ceva mult mai subtil şi mai important decît mesajul propriu-zis: induce o dihonie smintită.

Pentru americani, ca şi pentru români, Facebook este din ce în ce mai mult o sumă de enclave, de redute aflate în război una cu cealaltă. Grupurile de oameni asemenea sînt tot mai greu penetrabile de către oamenii cu alte păreri. În plus, opţiunile politice ale cetăţeanului de rînd sînt din ce în ce mai expuse întregii comunităţi – deschizi Facebook şi vezi imediat cu cine ţine un oarecare pe care abia dacă îl cunoşti. Ştiu oameni care, încă înainte de a cunoaşte pe cineva, în pregătirea primei întîlniri, îl verifică pe Facebook şi îşi formează prima impresie, şi toţi ştim cît de importantă este prima impresie. Probabil că, în zorii Facebook-ului, internaţionaliştii au fost fericiţi crezînd că apare unealta care va uni lumea dincolo de graniţe, de prejudecăţi şi de statut social. Acum e tot mai clar că Facebook regrupează oamenii şi nu îi uneşte.

Pe Facebook, intransigenţa a atins cele mai înalte cote posibile – niciodată în socialul real nu ar putea exista o asemenea dihonie între oameni precum există în socialul virtual. Posibilitatea pe care ţi-o dă maşinăria de a elimina pur şi simplu din „viaţa“ ta de pe Facebook pe oricine doreşti duce la izolarea tot mai accentuată a comunităţilor virtuale şi la creşterea intoleranţei. Autarhia, se ştie, este anticamera radicalismului. În lumea reală, nu-l poţi elimina complet din viaţa ta pe vecinul care nu-ţi place. Trebuie să înveţi să trăieşti cu el, să-l accepţi. Iar societatea întreagă este posibilă pentru că, dintotdeauna, oamenii fac la nesfîrşit acest exerciţiu al acceptării cîte unui celălalt dincolo de aprehensiuni sau diferenţe. În lumea virtuală, însă, poţi aneantiza pe oricine din viaţa ta, cu un simplu click.

Şi dacă aceste intransigenţe ar rămâne virtuale, încă ar mai fi cum ar mai fi, dar legătura virtualului cu realitatea este extrem de puternică. Un studiu al prestigioasei Pew Research Center arăta, în 2012, că 18% din utilizatorii americani ai Facebook-ului au blocat accesul pe pagina lor unor „prieteni“ din motive politice, cei cu convingeri de stînga fiind de două ori mai înclinaţi spre aceste gen de acţiune decît cei cu convingeri moderate ori cei cu convingeri de dreapta. În 2016, intoleranţa este cu mult mai apăsată: jumătate dintre suporterii lui Hillary Clinton şi o treime dintre suporterii lui Donald Trump nu au prieteni virtuali care ţin cu celălalt candidat. Un excelent articol din Politico, dedicat acestui fenomen, spune că „oamenii şi comunităţile lor călătoresc pe Internet în haite ideologice, căutînd ştirile care le confirmă şi le întăresc convingerile“.

Spuneam, la începutul acestei serii de articole dedicate alegerilor americane, că Barack Obama lasă succesorului său o Americă divizată ideologic şi, în mare parte, confuză în relaţie cu sine datorită unei schimbări profunde de mentalitate (ideile de nuanţă socialistă cuprind tot mai mulţi oameni). Această campanie electorală exprimă perfect liniile de fisură în corpul Americii, poate chiar adîncindu-le un pic.

Marea noutate este aceea că, pentru prima dată în America, sistemul celor două partide mari, care a impus un anumit gen de om politic vreme de aproape un secol, este zguduit de voinţa de schimbare a cetăţenilor americani. Succesul enorm al lui Donald Trump şi al lui Bernie Sanders, chiar dacă nu se va materializa în alegerea unuia dintre ei ca preşedinte, arată limpede că epoca oamenilor politici americani, aşa cum îi ştiam, a apus. Încă entuziasmul extraordinar cu care a fost întîmpinat Obama în 2008 a fost un semn. Doar că actualul preşedinte american s-a dovedit a fi şi el un politician precum au fost şi predecesorii săi. Dezamăgirea faţă de Obama, mai ales din partea celor care chiar au crezut în 2008 că omul are ceva mesianic, este foarte mare. Obama s-a dovedit a fi doar un excelent om de campanie electorală, foarte convingător în discursuri, charismatic. Dar schimbările pe care milioanele de entuziaşti obamişti din toată lumea le aşteptau în 2008 nu prea au venit, constatăm în 2016. Ba chiar unele dintre lucrurile care păreau tuturor foarte bune, cum ar fi promisiunea ţinută de Obama de a nu mai interveni militar în ţări complicate, s-au dovedit a nu fi chiar aşa de bune. Vezi Siria. Oare cîţi dintre milioanele de oameni care se înduioşează şi se revoltă cînd văd fotografii cu bărci de refugiaţi răsturnate şi cadavre de copii aduse la mal de curenţii Mediteranei sau cînd văd imaginile cu acel băiat de 5 ani scos din dărîmături la Alep sînt dintre cei care l-au înjurat pe Bush pentru intervenţionismul său şi l-au iubit pe Obama pentru nonintervenţionismul său? Probabil că mulţi, foarte mulţi. Şi nici nu le trece prin cap că teribila catastrofă siriană, cu toate efectele ei triste, a fost posibilă pentru că America a stat deoparte. Mă întreb dacă degrabă vărsătorii de lacrimi la imaginile CNN pricep cît de utilă este o intervenţie militară americană pentru a opri un dictator care îşi aruncă ţara în război civil. Nu vreau să spun că intervenţiile militare americane sînt, mereu, utile păcii, bine conduse şi juste. Vreau doar să spun că vilificarea acestor intervenţii în mediile intelectuale şi de presă de la Bush încoace a produs omenirii mai mult rău decît bine, pentru că a luat din arsenalul democraţiilor unul dintre cele mai puternice argumente în „dialogul“ cu dictaturile.

Cred că poporul american, divizat şi tensionat, va împinge spre Biroul Oval, cît de curînd, un alt gen de om politic decît cel cu care ne-am familiarizat. Poate fi un populist cu gura mare, poate fi un demagog socialist care promite marea cu sarea, poate fi un rebel antisistem, poate fi un idealist pur sau un pragmatic rece, poate fi chiar cineva care urăşte această Americă. Cert este că partidele politice americane, adică cei doi piloni de stabilitate ai sistemului politic american, se clatină. Electorii americani vor altceva. Cred că alegerile prezidenţiale de anul acesta indică un capăt de drum. Ce va fi este foarte greu de anticipat acum.

Foto: Adevarul.ro