Ambiții mici și calcule stupide
E greu să te plictisești urmărind evenimentele românești. Partea dificilă intervine de-abia cînd încerci să le pui într-un cadru măcar parțial coerent. România are acest dar bizar de a fi, în același timp, în afara lumii și în interiorul ei. Și nu întotdeauna cele două planuri se suprapun exact.
Să ne uităm, spre exemplu, la bizara discuție privind ambasada României în Israel. Un non-subiect pentru populația României, dar o temă foarte delicată pentru cel puțin o duzină de guverne din acea parte de lume. Ei bine, aici a ales executivul român aflat sub protecția și înaltul patronaj al lui Liviu Dragnea să își facă simțită prezența. Practic, fără să fie obligat, provocat fără să înțeleagă măcar foarte bine ce face, Guvernul a decis să mărească viteza demersurilor privind mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim. Doar pentru că așa vrea dl Liviu Dragnea.
De la Nicolae Ceaușescu încoace n-a mai fost un lider român așa de interesat de Orientul Mijlociu. E drept, sînt unele diferențe. Ceaușescu se visa un soi de arhitect al păcii și, poate, cîștigător al Nobelului. Liviu Dragnea se visează Ceaușescu, dar fără alte ambiții globale. Un Ceaușescu mai mic și mai pragmatic. Nobelul său e libertatea de a se bucura nestingherit de putere și de beneficiile aferente. Dl Dragnea practică un soi de inconștiență voioasă și, pînă la urmă, dincolo de orice alte considerente, absolut ridicolă.
Semnalul pe care îl transmite România prin anunțul de săptămîna trecută e unul absolut nefericit. Ca o paranteză, la momentul anunțului, s-a întîmplat să mă aflu în compania unor colegi din Orientul Mijlociu care m-au întrebat, cumva neîncrezători, dacă știrea de pe agențiile internaționale de presă e reală. Închipuiți-vă efortul de a le explica acestor oameni care auzeau pentru prima oară de Liviu Dragnea ce e Liviu Dragnea, cum funcționează Liviu Dragnea și de ce Guvernul țării mele a decis brusc să iasă din Europa și să se plaseze undeva în no man’s land. Nu e chiar ușor.
Totuși, de ce presează dl Dragnea pentru mutarea acelei ambasade? E greu de înțeles. Am văzut că predomină o explicație complexă, un soi de joc al rezonanțelor din care rezultă că Liviu Dragnea încearcă altă cale de strecurat pe la mesele din Washington. Personal, cred că e mai degrabă improbabil. Mult mai aproape de realitate mi se pare cine știe ce tranzacție măruntă și cu puțin cîștigători, ale cărei detalii nu le am aflat încă. Pentru Washington există întotdeauna căi mai directe de acces, iar dlui Dragnea nu îi lipsesc resursele. Că nu știe să le folosească, că își alege parteneri dubioși sau că aderența sa la comunitatea de valori euro-atlantică e mai degrabă formală, asta e cu totul altă discuție.
Ceea ce știm sigur e că dl Dragnea, în pofida puterii sale în politica românească, e un non-personaj dincolo de Nădlac. Oficialii europeni refuză să îl întîlnească, refuză să-l ia în seamă indiferent ce ar avea de spus și preferă să privească în altă parte, ori de cîte ori Guvernul român are ceva de comunicat. Așa încît amestecul stupid și disruptiv în afacerile Orientului Mijlociu nu face decît să plaseze România în nedoritul rol al unui soi de Domn Goe geopolitic care încearcă să atragă atenția adulților chinuind pisica, spărgînd porțelanurile sau amestecîndu-se neîntrebat în conversație.
Și nu, nu e vorba de răutate din partea partenerilor noștri, ci, mai degrabă, de exasperare. Nu e nici o conspirație, e abandon. România, în pofida dimensiunilor ei, e un pitic european și internațional. Am ajuns aici grație guvernelor și majorităților politice românești care se încăpățînează să nu țină seama nici de sugestii ale partenerilor, nici de propriile promisiuni făcute în exterior.
Am urmărit tentativa președintelui de a repara oalele sparte de dl Dragnea. Lăudabilă și cumva necesară. Dar declarația asta va avea un efect mai mic decît cea a președintelui PSD privind memorandumul adoptat de Guvern. Șocul a fost produs deja. Foarte probabil, singurul efect sesizabil va fi să îl pună pe Liviu Dragnea într-o poziție jenantă în fața Israelului după ce promisiunile sale ferme se vor fi transformat în praf și pulbere.
Sîntem așadar într-un moment în care țările arabe privesc neîncrezătoare spre București, Israelul se întreabă probabil dacă nu cumva românii au luat-o razna și vorbesc pe mai multe voci în același timp, europenii oftează a exasperare, iar Washington-ul urmărește ușor stupefiat haosul și confuzia din mica și nefericita diplomație românească.
Oricine se așteaptă, în atari condiții, la respect sau măcar deferență pentru România și pentru guvernul ei va trebui să aibă teribil de multă răbdare. Senzația de derivă și incoerență pe care o simțim în politica internă are acum și o manifestare cît se poate de clară în cea externă.
În anul centenarului, România nu știe de unde vine și încotro se duce. E prizonieră a unor calcule mărunte și stupide care își vor imprima caracterul, din păcate, asupra anilor care vin.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.