Amatori de artă lichidă

7 octombrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Taică-miu a fost un mare domn. Nu atît de mare pe cît era unchiu’ Gigi Bouroşu, dar oricum un domn. Gigi avea o carte de vizită pe care scria, cu pixul, „administrator-şef unic şi principal“. Un fel de Bill Gates al familiei. Era administrator de bloc, spre mîndria familionului, şi, în timpul liber, un instalator foarte priceput. Ca şi Gigi Bouroşu, tata era un gustător profesionist de artă în format lichid – aprecia atît arta tradiţională cu gust de prună sau strugure, cît şi pe cea modernist-proletară cu gust de pufoaică şi pe cea postmodernistă de alcool medicinal strecurat prin pîine.  

Efectul artei asupra creierului lui taică-miu a fost impresionant. Pe la 10 ani am priceput că tata avea un IQ care putea rivaliza liniştit cu IQ-ul săpunului făcut de mama în faţa blocului. Orice întrebare pe marginea temelor de la şcoală era primită fie cu tăcere şi cu o privire pierdută, fie cu spume şi răspunsul să nu îl frec la cap. Dacă nu era îndeajuns de pilit, îmi luam şi o înjurătură.  

Tot plin de spume era şi dacă mîncam din chestiile pe care le ascundea de noi sau dacă făceam cheltuieli care îi puneau în pericol nevoia pentru studiul lui zilnic despre artă. L-am surprins de cîteva ori în poziţii aristocratice, meditînd în şanţ despre lume şi despre felul nenatural în care modernitatea ne-a împins să ne pişăm. Trăind într-un bloc de ceferişti, tata avea de înfruntat o competiţie serioasă şi adesea necruţătoare – competiţia pentru cine moare primul din cauza cirozei. A fost o chestie strînsă. Tata a ieşit pe un onorabil loc patru.  

Am luat parte la cîteva discuţii profunde la Căţeaua Leşinată – muzeul unde se strîngeau iubitorii de frumos din blocul meu şi de unde încercam să îl conving pe tata să vină (înainte de a trebui să îl cărăm) acasă. În urmă experienţelor de la Căţeaua Leşinată, am decis că nu vreau să mă fac intelectual. Nenea căruia i se spunea „Intelectualul“ vorbea mult, ilogic şi puţea îngrozitor, un miros între vomă, bere şi pişat.  

Pentru tata, eu am fost continuu copilul „ţigăncii“, el fiind un descendent direct al împăratului Traian şi al unei femei dace din Ghelmegioaia – „ţiganca“ era mama. O romnie, superfemeie cu un nivel de energie înfricoşător şi o înălţime sub 1,40. Ţin minte că odată, fiind furioasă, l-a trosnit pe taică-miu cu un făraş. Făraşul, pe vremea aia, era făcut din fier. La nervi îi zicea „român prost“. Mama are întotdeauna dreptate.  

În principiu, nu prea am avut de ales ce să fiu – ţigan sau român –, pe atunci nu exista alternativa de rom, iar

sau

nu există nici acum. Oricum, independent de cum aş fi vrut eu să mă identific, eram ţigan. M-am obişnuit cu ideea pe la 14-15 ani, deşi nu a fost foarte simplu. În liceu, colegii mei au preferat să creadă că nu sînt ţigan (am aflat asta după mai bine de 15 ani), în ciuda faptului că profesorul meu de electronică nu ezita niciodată să reamintească întregii clase, cînd vorbea de mine, cît de folositori ar fi ţiganii dacă nu ar exista.  

Era o zi de vară, în august, venisem de la mare. Aveam 24 de ani, fraţii mamei erau în vizită la noi. Atît nenea Ghică, cît şi nenea Gogu erau la fel de dedicaţi criticii de artă ca şi tata. Amîndoi erau negri-negri. Începuseră devreme cu studiul artistic şi jucau intelectual table. Erau îmbrăcaţi în nişte chiloţi tetra albi, cu urme de stropi gălbui, distribuiţi aleatoriu, şi în maiouri albe cu urme de vin. Nea Ghică avea un maiou cu găuri prin care ieşeau fire de păr albe.  

M-au pupat, pe gură bineînţeles. Pe atunci nu mă americanizasem şi nici nu eram prea simandicos, m-am şters cu podul palmei şi m-am aşezat la discuţii. M-au întrebat dacă am de gînd să mă căsătoresc. Le-am spus repede că nu. Unchiul Ghică s-a încruntat. Am crezut că şi-a amintit de fii-su, care era cu vreo cinci ani mai mare decît mine şi nu era căsătorit.

– Cum, mă, chiar nu vrei să te căsătoreşti?  
– Nu.  
– Cîţi ani ai?  
– 24.  
– Nu vrei să te căsătoreşti?!  
– Nu.  

S-au uitat unul la altul destul de lung. 

– Băi, ţie îţi plac băieţii?  

Am fost un pic surprins de întrebare. Nu am priceput firul logic.

– Da, îmi plac, am răspuns, un pic ezitant.  

Mi-am luat o palmă peste cap. Una serioasă, de om care dădea la sapă.  

– Ce ai, nea Ghică, ai înnebunit?  
– Cum, mă, îţi plac băieţii?  
– Da, îmi plac.  

Încă una peste cap. Şi o înjurătură urîtă.  

– Eşti bulangiu, mă?  

Retrospectiv, îmi dau seama că, dacă aş fi făcut spume, aş fi putut demonstra fără dubii o legătură genetică cu săpunul maică-mii. Cumva, a doua palmă mi-a restartat creierul. I-am lămurit că nu sînt interesat sexual de băieţi şi că am o prietenă. 

Cam peste o oră a sunat la uşă prietena mea de atunci. O blondă minionă, care s-a trezit pupată pe gură de cei doi unchi, fericiţi că nu eram „bulangiu“ şi care nu numai că aveau chiloţii pişaţi, dar şi miroseau a Căţeaua Leşinată, un amestec de pileală, vomă şi ţigări ieftine. Au făcut comentarii finuţe, îndeajuns de sonore cît să ştie măcar vecinii de pe acelaşi etaj despre curul şi ţîţele ei, clar satisfăcuţi de gusturile nepotului. Comentariul cel mai de bun-simţ a fost:  

– Bună curva asta a lui Valeriu, dar putea să-şi găsească una de-a noastră.  

Faptul că fata a continuat relaţia cu mine a fost cea mai convingătoare declaraţie de dragoste pe care am primit-o.  

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Mai multe