Amabilitate

Îmi căzu pe maşină ditai bucata de gheaţă. Era parcată lîngă bloc. Ceasul rău. Plafonul, capota motorului şi parbrizul, făcute praf. Am avut două „noroace“ la ghinion. În primul rînd, bolovanul a căzut pe maşină, şi nu în capul vreunui trecător. Al doilea, firma la care am CASCO are biroul chiar în service-ul unde trebuia să mă duc. Acolo, o oarecare coadă. Oamenii, supăraţi. Normal. Nimeni nu e vesel cînd se duce la „constatare“. La rînd, în faţa noastră, un domn între două vîrste. Politicos, organizat, riguros. Aşteptînd actele, intrăm în vorbă, să ne treacă timpul. Banalităţi politicoase. Termină actele, le terminăm şi noi, ne luăm la revedere. El pleacă, noi plecăm. Traversăm să găsim un taxi (maşina a rămas, evident, în service). Lîngă noi opreşte o maşină. Şoferul ne întreabă dacă poate să ne lase undeva mai în centru. Era domnul de la rînd. Mulţumim, ne urcăm. Pe drum, bîrfim vremea, nu ne cunoşteam atît de bine încît să comentăm guvernarea. Ne spune că iarna asta nu e nimic, faţă de ce a trăit el în State, prin ’95, cea mai grea iarnă a secolului. Cum au rămas fără curent pe coasta de est, cum a nins aproape non-stop pînă în aprilie. Ajungem în Piaţa Victoriei. Mulţumim, coborîm. „Măi, ce tip politicos, amabil, săritor. Rar la noi“ – comentează soţia mea. „Stai – zic – să îţi moară mirarea. Trăise în State, nu?“ „Corect“, încheie ea şi închidem conversaţia.

Într-un clasament Reader’s Digest, după o serie de teste simple (de genul, doamnă cu multe pachete în braţe, nevoie de ajutor să deschidă o uşă, cîţi trecători din primii zece fac gestul), Bucureştiul a ieşit pe penultimul loc mondial. După noi, a mai fost doar Mumbai. Restul lumii, pare-se, este mai amabilă. În general, Europa este în coada Americii în materie de sărit în ajutorul aproapelui. S-ar putea gîndi chiar o strategie Lisabona, (şi) pe tema asta. Evident, restul capitalelor din UE nu stau chiar atît de prost ca a noastră, dar tot America e fruncea. Am făcut şi eu un test de genul Reader’s Digest. Am scos o hartă a oraşului, pe stradă. În Washington, media timpului în care un trecător s-a oferit să mă ajute, a fost de 12 secunde. În New York, doar 10. Prin Europa, timpii bat spre un minut.

De unde diferenţele? Nu am pretenţii de sociolog, sînt un biet inginer. Singura mea idee este că atitudinea americanilor ţine de felul în care şi-au construit ţara, şablonul fondator. Familia e în căruţa umplută cu sacii de făină, cafea şi haine. Bărbatul are o puşcă în mînă, fiul cel mare are şi el una. Merg spre vest, omoară ursul, îl împuşcă pe indian, construiesc o casă, un hambar, o fermă. Şeriful e la zeci de kilometri depărtare, Washington-ul este la mai multe mii. Dacă vecinii nu se ajută între ei, au încurcat-o cu toţii. Statul e prea departe. Azi, în America, în micul orăşel din Midwest, dacă unuia îi ia foc hambarul, vecinii se strîng în următorul week-end, fac o clacă şi repară paguba. În Europa, vecinul sună la 112, autorităţile intervin. În România, sună la 112, după care dau telefon la Antena 3 sau la Realitatea TV, să aibă şi ei de o ştire. Apoi, cronometrează tim-pul de intervenţie, să aibă motiv să bombăne Statul.

Amintiţi-vă de inundaţiile din anii trecuţi. Reporterii aveau o singură întrebare: „Ce au făcut autorităţile pentru dvs.?“. În planul secund, se văd soldaţii cărînd mobila în camioane, în timp ce stăpîna casei îi dirijează, atentă să nu se zgîrie furnirul „agoniselii de-o viaţă, salvate de furia apelor“. Stăpînul casei nu se vede în cadru. El este la o cinzeacă, făcînd politică, alături de ceilalţi bărbaţi ai satului.

Şablonul, păgubos fiind, mă grăbesc a-l părăsi. Care va să zică, reversul medaliei. În Dilema veche am citit povestea unui sat sucevean (Marginea, parcă). Apa a luat podul, guvernul a promis să îl refacă, guvernul a uitat. Oamenii pun mînă de la mînă, repară podul. Invită Apele Române să îl verifice. Regia nu trimite inginerii la verificare. În schimb, sătenii se aleg cu dosar penal pentru „construcţie ilegală, fără respectarea normelor de siguranţă în construcţii“ (citat aproximativ). Alte comune şi-au renovat singure şcoala şi au plătit amenzi. Spiritul comunitar nu pare a fi, defel, încurajat în România.

Poate să schimbe aderarea la Uniune, starea descrisă? Din păcate, la prima vedere, mai degrabă nu. Tătucului Stat i se adaugă acum Măria Sa Uniunea, Moş Crăciun cu tolba plină de daruri/fonduri, Mega Reglementatorul care ne scapă de grija deciziei individuale. Cifrele par a-mi da dreptate. Fondurile dedicate dezvoltării regionale sînt inegal solicitate. Cea mai cerută axă este cea alocată drumurilor judeţene. Proiectele au depăşit cu mult sumele alocate de Bruxelles, autorităţile naţionale au decis întocmirea unei strategii care să suplimenteze banii europeni cu fonduri naţionale. Asta e bine. Avem mult de lucru la şoselele noastre. Vestea proastă e că, în acelaşi timp, axa care oferă posibilitatea renovării spitalului local sau a şcolii comunale, suferă de prea puţine cereri. Diferenţa între cele două axe este că, în cazul drumurilor, proiectul este întocmit de Consiliul judeţean, iar şoseaua e construită de o firmă (eh, o firmă, acolo). Pentru cealaltă, e nevoie de voinţa cetăţenilor, a comunităţii. Ei trebuie să-l preseze pe primar, să-l pună la treabă. În plus, valoarea lucrărilor nu este atît de mare ca în cazul drumurilor şi nu există o firmă (eh, o firmă, acolo) care să fie interesată cu adevărat de antrepriză.

Mai în glumă, mai în serios, pentru a rezolva chestiunea absorbţiei de fonduri europene (marota naţională), aş trimite cît mai mulţi români în vizită în America, nu la Bruxelles. La întoarcere, cred că vor şti cum şi ce, vor înţelege mai bine cum e aia cu binele individual şi cel al comunităţii. Vor fi mai amabili, vom sări în clasamentul Reader’s Digest mai multe locuri, iar capacitatea-de-absorbţie va creşte ca Făt-Frumos. Sau, dimpotrivă. S-ar putea să nu mai avem nevoie de banii ăia. Eh, ce ziceţi? Să devenim ţară net donatoare… Vise amabile…