Altfel de falsificare a alegerilor

Se fac deja calcule pentru viitorul guvern. Personaje mai mult sau mai puțin cunoscute sau plăcute încep să își depună candidatura pentru postul de premier. Partidele încep acel joc complicat al disimulării. Firesc pentru ele, mai puțin firesc pentru cei care acceptă fără discernămînt să îl joace. Cei care acceptă să preia nediscriminatoriu orice pseudoinformație și să o distribuie mai departe pe canale proprii. Așa se explică apariția a tot felul de interviuri elogioase și multe știri fără informație – justificate doar de fotografia personajului citat. Toate astea sînt completate de analize al căror sens poate fi descifrat numai calculînd beneficiarii concluziilor.

La TV, efortul de selecție a invitaților a dispărut aproape cu totul. Prea puțini asistenți de producție se mai obosesc să arunce o privire în biografia celui chemat să își dea cu părerea pentru a verifica dacă nu vine direct din sediul partidului. Asta în cazul prezumției de bună-credință pentru că, dincolo de ea, nu cred că are rost să mai discutăm. Departamentul „booking“ din televiziuni e mult prea adesea un soi de dispecerat de partid gata să verse pe ecrane autori de opinii prefabricate, în cel mai bun caz insipide, în cel mai rău caz nefaste de-a dreptul.

Ne-am obișnuit așa de mult cu analiștii de serviciu încît am încetat să mai sesizăm absurditatea existenței acestor personaje toxice. Așa cum te obișnuiești cu o boală cronică, o stradă urîtă pe care treci în fiecare zi sau cu volumul prea mare al manelei constante din apartamentul vecin. Asta înseamnă că, în bună parte, existența acestei categorii de „influencer i“ e eficientă. Organul critic s-a atrofiat atît de mult încît nu mai observăm că un argument repetat la nesfîrșit va fi însușit pînă la urmă de receptor. Dacă v-ați surprins vreodată fredonînd o piesă care nu vă place, înțelegeți mecanismul.

Foarte puține organizații de presă mai fac eforturi să mențină echilibrul sau să mimeze măcar efortul de a reflecta interesul public. Artificiul retoric – chiar și acela brutal, dar eficient din titluri bombastic-ridicole – devine adevăr repetat la cafea. Informația și faptele devin negociabile. Adevărul trist e că România a rămas de cîțiva ani buni fără un titlu de referință în zona presei cotidiene. Nu există nici o entitate media care să fi scăpat de acuzațiile că joacă de o parte sau de alta a politicului.

Succesul unei întreprinderi mici, cu funcționare intermitentă, cum e factual.ro, e cumva relevant. A fost nevoie de inițiativa unor activiști civici pentru a restabili uneori adevărul. Numai că activiștii civici au interese și resurse limitate, și absolut nici o datorie față de public. Răspund cel mult în fața propriei conștiințe, dar asta e o chestiune cu valabilitate universală.

Chiar și atunci cînd s-a menținut o autonomie relativă, problemele cu Justiția ale proprietarilor de entități media au aruncat umbre lungi asupra activității editoriale. Mai departe, aceste suspiciuni au afectat inevitabil activitatea jurnaliștilor de bună-credință – majoritatea sînt așa –, care s-au văzut nevoiți să bage capul între umeri pentru că au acceptat salarii a căror sursă le-a fost neclară. Viața de jurnalist, complicată chiar și în condiții ideale, e în România un efort de navigare uneori atît de complex încît foarte mulți dintre cei care o aleg abandonează după cîțiva ani și se refugiază în medii conexe sau dispar cu totul din peisaj.

Mai grav e că noile generații de reporteri și editori au prea puține modele de succes main­stream. Succesul în meseria asta înseamnă vizibilitate și acceptare, și capacitatea de influențare a agendei. Or, cei care fac așa ceva cel mai bine zilele astea au interesul public pe ultimul punct al listei cu care își încep ziua.

Cel puțin în cazul televiziunilor, principala sursă de informare a populației (fie că ne place sau nu), derapajele sînt subliniate de imobilismul organismului chemat să le observe și să le îndrepte atunci cînd e cazul. Particularitatea televiziunii și a radioului este că, spre deosebire de alte medii, ele pot fi controlate într-o oarecare măsură de un organism al statului. Însă Consiliul Național al Audiovizualului este o instituție care a încetat de foarte multă vreme să își mai respecte misiunea. Un organ atrofiat, bugetofag și inutil al statului a cărui prezență în peisaj e un soi de batjocură subtilă la adresa publicului plătitor de taxe, în general, și de taxă TV, în special. CNA e mai degrabă o sursă de legitimare a derapajelor decît de sancționare a lor. De la modul haotic de acordare și prelungire a licențelor pînă la modul în care supraveghează activitatea operatorilor, tot ce ține de activitatea CNA e sub standard. Aș risca să spun că există o aprobare tacită și încîntată a membrilor CNA pentru dezastrul pe care îl patronează.

Sigur, dincolo de glumițe și ironii, orice membru al publicului poate spune că necazurile mediei românești sînt o problemă colaterală. Nu-s egale cu, de exemplu, necazurile antreprenorilor sau ale șomerilor. Eu insist să spun că sînt la fel de importante. Pentru că falsificarea cu metodă a dezbaterii publice este echivalentă cu o mai subtilă falsificare a alegerilor pe care le facem. Și nu doar a celor parlamentare. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.