Algeria însetată de democraţie – o lecţie dată Europei
„Ei au milioane, noi sîntem milioane“ – este doar unul din sloganele pe care le arborează algerienii care de patru săptămîni au ieşit din letargie şi manifestează masiv pentru o schimbare politică. Mobilizarea lor ar trebui să fie o lecţie pentru europenii care nu au habar ce înseamnă cu adevărat o dictatură şi un stat poliţienesc, pentru europenii care se joacă uneori cu focul permiţînd regresul democraţiei şi banalizarea extremismelor.
În Franţa, „vestele galbene“ manifestează pentru o mai mare putere de cumpărare şi împotriva democraţiei reprezentative, contestînd printre altele, în mod isteric, legitimitatea preşedintelui Emmanuel Macron. În Algeria, cu spaima în suflet, milioane de oameni aspiră la democraţia reprezentativă şi la un model francez. De o parte şi de alta a Mediteranei, cele două mişcări exprimă un decalaj gigantic între două lumi. Francezii nemulţumiţi de Macron ar trebui poate să meargă să trăiască măcar o săptămînă printre algerieni, să vadă cum suportă algerienii, din 2013, un preşedinte-fantomă şi o Putere opacă.
În vîrstă de 82 de ani, Abdelaziz Bouteflika se află în fruntea statului algerian din 1999, dar ultima dată cînd a pronunţat public un discurs a fost în 2012. Un accident cerebral l-a scos practic din viaţa politică, dar clanul din jurul său continuă să-i întreţină un cult devenit, după cum spune scriitorul algerian Kamel Daoud, absurd şi umilitor. Cum preşedintele este absent (deseori spitalizat la Geneva), algerienii sînt obligaţi să se prosterneze şi să cînte în faţa portretului său, să jure fidelitate unui portret şi să-l glorifice…
Este adevărat că Abdelaziz Bouteflika încarnează victoria împotriva islamiştilor radicali în urma unui război civil care a durat zece ani, între 1992 şi 2002, şi care s-a soldat cu 200.000 de morţi. Dar el mai încarnează totala osificare a Puterii şi incapacitatea generaţiei care a luptat pentru independenţa Algeriei de a oferi un viitor tinerei generaţii. Or, într-o Algerie care numără 45 de miloane de locuitori, peste jumătate din populaţie are sub 30 de ani. Milioane de tineri nu au cunoscut decît războiul civil şi regimul încarnat de Bouteflika. Şi poate că populaţia algeriană n-ar ieşi la manifestaţii masive dacă mafia politică din jurul lui Bouteflika n-ar fi decis să-i anunţe candidatura pentru un al cincilea mandat în fruntea ţării. Luni, 11 martie, sub presiunea străzii, puterea a dat înapoi, alegerile au fost amînate, candidatura lui Bouteflika a fost retrasă, dar algerienii rămîn vigilenţi…
Spre deosebire de „vestele galbene“ franceze, care trăiesc într-una din cele mai avansate democraţii de pe glob, dar au manifestat în mod violent, cuvîntul de ordine al contestatarilor algerieni este „Fără violenţă“. Algerienii ştiu că poliţia şi armata atît aşteaptă, o vitrină spartă sau o maşină incendiată, pentru a declaşa represiuni masive. „Ne este frică. Dar nu mai suportăm ca lumea întreagă să ne ironizeze din cauza pasivităţii noastre.“ Sînt cuvinte spuse de un tînăr algerian şi reluate într-un reportaj publicat în Franţa de revista Le Point. Acelaşi sentiment, să ne amintim, îl aveau şi românii înainte de 1989, şi anume că toată lumea îi privea cu milă din cauza pasivităţii lor.
Există însă în prezent şi o pasivitate mai largă a europenilor, care nu văd cum diverse forţe fac tot posibilul ca să ia sub control Justiţia sau mediile de informare, să propage naţionalismul sau egoismul primar. „Toate ţările au mafiile lor, numai la noi mafia are o întreagă ţară.“ Acest text era înscris pe o pancartă arborată de un tînăr în cursul manifestaţiilor de pe 1 martie de la Alger. Un text care ar trebui să le dea de gîndit şi europenilor, ca să nu permită în unele ţări mafiotizarea clasei politice.
„Sîntem furia care va face să se prăbuşească zidul fricii“ – iată un alt slogan scrijelit pe o bucată de carton de tineri manifestanţi algerieni pe data de 3 martie. Uităm astăzi cu cîtă greutate s-au prăbuşit „zidurile fricii“ şi în Europa, după al Doilea Război Mondial. În Europa occidentală lucrurile au mers mai repede, deşi în Portugalia şi în Spania aceste ziduri ale fricii au rezistat pînă în anii ’80. Portugalia a trecut la democraţie abia după moartea lui Salazar, în 1970, iar Spania după moartea lui Franco, în 1975.
Uităm şi cît de miraculoasă a fost prăbuşirea zidurilor fricii în ţările Europei de Est, în 1989… Nimeni, nici un istoric, nici un profet, nu prevăzuse prăbuşirea în lanţ a „democraţiilor populare“ şi crearea într-un timp scurt a unei Uniuni Europene pe bază de principii democratice comune. Setea de libertate a algerienilor ar trebui să-i facă să reflecteze serios pe europenii care văd în prezent în Europa mai degrabă o sursă de probleme decît unica şansă de a găsi soluţii.
În Algeria, puterea invizibilă din spatele lui Abdelaziz Bouteflika s-a crezut eternă. O spune scriitorul Kamel Daoud, stupefiat şi el că protagoniştii războiului de independenţă cîştigat în 1962 împotriva Franţei nu s-au gîndit să pregătească noi lideri, mai tineri, pentru a le preda ştafeta. Probabil că acest virus este universal uman: cum ajunge cineva la putere începe să se creadă nemuritor sau începe să fie ros în adîncul său de un vierme toxic, avid de eternizarea la putere.
În 2006, la Paris, nişte tineri furioşi că Guvernul voia o mai mare flexibilitate pe piaţa muncii, au scrijelit pe faţada unei universităţi cuvintele „Moarte democraţiei!“. Cîtă inconştienţă la cei care se joacă astfel cu libertatea! Ce iluzie să crezi că libertatea ar fi un dat etern, şi cîtă prostie cînd îţi baţi joc de ea!
Bine ar fi ca algerienii să aleagă acum modelul democratic cel mai apropiat geografic şi cultural de ei, altfel spus cel tunisian, şi nicidecum modelul nefast al haosului din Libia, al războiului civil din Siria sau al dictaturii militare din Egipt.