Alergători
A alerga sau a face jogging este, s-ar putea zice, o activitate sportivă de bază, una dintre cele mai simple mișcări, ca vinul alb sec, fără sifon, iertată fie-mi comparația. Sigur, și prin sălile de sport se pot face, în mod repetitiv, exerciții seci. Poți alerga pe bandă, iar acolo nici măcar nu se schimbă peisajul, adică povestea e și mai sisifică.
M-aș opri însă în mod special la alergatul în aer liber, fiindcă iarna aceasta practicanții au avut condiții meteorologice mai blînde și au putut continua activitatea, iar eu am avut ocazia să-i observ în parc, poate cu mai multă atenție. Mă simt cumva apropiat de ei, dat fiind că în anumite perioade am făcut și eu parte din acest „club”, dar acum povestesc doar ce am observat.
Înainte de toate, aș aminti ce spune Ronnie O’Sullivan (probabil cel mai mare jucător de snooker al tuturor timpurilor și cu siguranță cel mai popular) în autobiografia sa, intitulată chiar În fugă. El povestește cum a reușit să scape de dependența de droguri și de alcool, preschimbîndu-le în dependență de alergare. A constatat că, în cazul lui și al altora, nu drogurile, alcoolul, fumatul sau sexul erau problema, ci pur și simplu dependența. Cei cu care se tot reîntîlnea, ba la asociația alcoolicilor anonimi, ba la cea a dependenților de sex, erau în esență, ca și el, firi dependente de cîte un viciu. Și Ronnie a descoperit, astfel, că adrenalina pe care o oferă alergarea poate ține locul drogurilor sau alcoolului, și fără să afecteze sănătatea, ba chiar dimpotrivă. Tot el face și o diferență între alergarea atletică și jogging. Fire hotărîtă și neînclinată spre jumătăți de măsură, mărturisește că preferă prima variantă, cea practicată de sportivii profesioniști. Nu înțelege de ce să alergi așa, mai încetișor, într-un fel care de fapt te zdruncină și te obosește cel puțin la fel de tare ca atunci cînd dai drumul alergării cu fuleu plin și parcurgi mai repede distanțe mai mari.
Revenind la alergătorii din parcul meu, trebuie să spun că sînt mulți, parcă tot mai mulți, și mai feluriți. Mai rari cei din categoria lui Ronnie, adică performeri veritabili. Impresionantă e plaja de vîrste, de la copii la persoane de peste 70 de ani. S-ar zice că au început să alerge și românii ca americanii. Anul trecut, primăria a înlocuit o mai veche pistă pentru bicicliști cu alta, specială pentru alergare, din tartan. Noua pista arată deja mai rău decît cea veche, ca și cum ar fi fost folosită intens vreo douăzeci de ani. Pe la noi, cum știm, nimic nu durează. Partea și mai interesantă e că mulți alergători nici nu folosesc pista, aleargă pe lîngă ea. Tartanul e moale și, deși încheieturile ar trebui să fie mai protejate, efortul e considerabil mai mare. E ca și cum ai alerga pe o saltea și mulți nu-și doresc așa un chin. Slavă Domnului, măcar în preajma lor nu sînt cîini, decît cel mult în lesă.
În fine, aproape la orice oră din zi în care mă nimeresc prin parc văd o doamnă care aleargă. Pare că nu se oprește niciodată. Are căști în urechi și vorbește mereu la telefon. E limpede că, la obișnuința pe care a căpătat-o, gîfîitul n-o mai oprește să vorbească continuu. Uneori, discuțiile ei par chiar în interes de serviciu (să lucrezi în timp ce alergi!). Nu dă impresia că ar fi o sportivă de performanță nici măcar fostă, dar e un adevărat fenomen. După ce am citit cartea lui Ronnie, am înțeles că problema ei se numește, în mod sigur, dependență. Un alt obișnuit al parcului e un tip care vara nu se acoperă decît cu un șort și care posedă pachete de mușchi impresionante. Aleargă foarte tare și e mereu lac de transpirație. Văzîndu-l, mi-aduc aminte ce spunea odată Guillermo Vilas într-un interviu, anume că, după ce s-a lăsat de tenisul de performanță, mușchii lui secretau în continuare acid lactic și, dacă nu ar fi alergat zece kilometri în fiecare zi, ar fi avut niște dureri insuportabile.
Un el și o ea aleargă mereu în această ordine, el în față, ea în spate, el convins parcă pentru totdeauna de binefacerile sportului, ea cu un zîmbet veșnic întipărit pe buze, ca o soție credincioasă care știe că trebuie să-și urmeze bărbatul și la bine, și la rău. Am văzut și o familie completă, soț, soție și două fete. Nu prea bine echipați, dar perseverenți. Am surprins-o pe una din fete spunîndu-i celeilalte să tacă din gură ca să nu obosească. Un copil mic și un bunic alergau și ei, umăr la umăr. Mi-a trecut pe la urechi o întrebare a copilului: „Bunule, cum facem acum să ne întoarcem în lumea oamenilor?”. Ce poezie! O doamnă de peste 70 de ani, cu multe riduri, ca o adevărată fostă sportivă, e și ea prezentă adesea în „clubul” alergătorilor. Dacă vreți, ea e veșnica optimistă.
Bineînțeles, nu lipsesc nici caraghioșii absoluți: o fată care aleargă mai încet decît dacă ar merge, o alta care-și agită mîinile mult mai mult decît picioarele, un tip al cărui cap va trece întotdeauna linia de sosire cu mult înaintea corpului, un altul care se face roșu ca racul și gîfîie într-un mod alarmant. Te-ai gîndi la un iminent apel de urgență, dar l-ai mai văzut de nenumărate ori în aceeași terminală istovire și conchizi că e mai degrabă o chestiune de stil decît de sănătate. Bineînțeles, nu lipsesc nici supraponderalii de toate genurile, de multe ori în costume mulate, cu părți ale corpului mișcătoare în sensuri opuse. Nu poți să nu te gîndești că nimeni nu s-a îngrășat de prea mult alergat. Pe de altă parte, în conștiința colectivă a umanității, imaginea Serenei Williams pare întipărită irevocabil.
Unii, în mod sigur, aleargă ca să-și aline diverse nefericiri. Alții, tip zen, par convinși că fuga le întreține fericirea, ținîndu-i departe de toate grijile planetei. Destui fug pur și simplu de bătrînețe sau într-o permanentă căutare a vieții fără de moarte. Chiar dacă e de-a dreptul nesfîrșită, galeria umană are și unele tipare.