Alegînd duşmanii

Nu pot să spun că-mi place Trump, dar nici ce-i fac opozanții săi deja isterizați nu-mi place. Am mai văzut asta de cîteva ori: cu cît asediul împotriva unui politician socotit „rău“ este mai îndîrjit, cu atît devine mai imoral. Nu de puține ori, imoralitatea asediatorilor ajunge să o depășească pe cea a asediatului. Scopul distrugerii politicianului „rău“ ajunge să fie suficient pentru a cauționa orice porcărie, oricît de mare, împotriva lui.

Asediul împotriva lui Donald Trump în interiorul Americii se îndîrjește pe zi ce trece. Mai toată presa grea, o bună parte a clasei politice, dar și o majoritate a cetățenilor alcătuiesc, deja, o coaliție care face orice pentru a-l demite pe Trump. Pentru mine, problema care se ridică este acest „orice“.

Am asistat, recent, la un episod care susține ce zic. Pe Twitter și Facebook (zeii prostirii noastre) a apărut un filmuleț de la Casa Albă, în care Trump este văzut cum strînge mîinile unui grup de americani care vizitau instituția cu o anume ocazie. Între ei, un copil handicapat, într-un cărucior. Copilul, încîntat, întinde mîinile către Trump, dar acesta trece de el nepăsător, conversînd cu adulții ce par zdraveni. Au izbucnit comentariile civic-umaniste specifice Facebook: Trump e un monstru! După ceva timp, Casa Albă pune pe Twitter întregul film. Cînd Trump intră în încăperea unde îl aștepta acest grup, primul la care se duce este copilul din cărucior, cu care dă mîna, schimbă cîteva vorbe, îl mîngîie și apoi se duce către ceilalți vizitatori. Filmul inițial distribuit începea de la momentul ulterior întîlnirii lui Trump cu copilul. Toți cei care scriseseră oribil împotriva lui Trump ca urmare a acestui filmuleț au trecut mai departe. Apoi, mama copilului, o femeie simplă, a spus că nici vorbă ca președintele să-i ignore copilul. Civic-umaniștii au trecut mai departe ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Doar o scriitoare faimoasă, care, prinsă și ea de iureșul de pe Facebook, l-a făcut zob pe Trump, și-a cerut scuze mamei și cititorilor, dar nu celui pe care îl jignise. „Lasă, dom’le, oricum Trump e o bestie, așa că tot ce s-a scris e valabil“ – par a zice milioanele de antitrumpiști. Nici măcar faptul că filmulețul manipulatoriu tăiat venea de la un angajat al unui membru democrat al Congresului nu mai conta. Acolo, în opinia publică, există deja un mare public amorsat de ură împotriva lui Trump care strigă după asemenea filmulețe. Că sînt adevărate sau mincinoase e cu totul secundar. Acest imens public furios are nevoie de combustibil pentru a ține ura incandescentă, nu de adevăr…

Tot cam așa, o mașinărie uriașă a băgat în mintea planetei că Trump a conspirat cu Rusia pentru a cîștiga alegerile. Această teză, lansată încă din ultimele săptămîni ale administrației Obama, a fost credibilă din două motive: mai întîi, pentru că, în campania electorală, Trump a avut cuvinte bune despre Putin și Rusia, și apoi pentru că antipatia personală dintre Hillary Clinton și Vladimir Putin era bine cunoscută. Imediat după alegeri, a început ancheta. Mai întîi, o anchetă a Congresului. Apoi, un procuror special desemnat. Acum, totul merge la un Mare Juriu.

Urmăresc pe cît de atent mă lasă împrejurările evoluția acestei anchete. Deși cam tot ce se întîmplă în această anchetă se află imediat – mulțumită unei uluitoare scurgeri de informații către presă, ceva destul de neobișnuit în America –, nu s-a aflat de nici o probă concludentă a unei asemenea conspirații. Sîntem departe de concluzii, dar scandalul presupusei legături vinovate dintre cei doi a atins un punct care ne îndeamnă la reflecție, nu numai pentru povestea în sine, cît pentru povestea politicii în general. Se investighează, acum, o întîlnire pe care unul dintre fiii lui Trump (Donald jr.) ar fi avut-o cu un avocat rus, zice-se apropiat de Kremlin (Natalia Veselnițkaia).

Din ce știm, lucrurile s-au petrecut astfel: Veselnițkaia a transmis prin intermediari taberei Trump că ar vrea o întîlnire la vîrf pentru că are informații tari despre oameni de la Kremlin care finanțează campania lui Hillary Clinton. Tabăra Trump a acceptat propunerea și s-au dus la întîlnire oameni de la cel mai înalt nivel al campaniei: șeful de campanie Manafort, fiul lui Trump și ginerele acestuia. Destul de repede, cei trei și-au dat seama că Veselnițkaia nu are informațiile pe care s-a lăudat că le are și au încheiat discuția. Donald Trump jr. spune că Veselnițkaia vorbea în general, spunînd lucruri care nu aveau nici un sens și erau ușor de demontat. Intervievată la Moscova, Veselnițkaia spune că nu a discutat la acea întîlnire absolut nimic despre alegerile americane, scopul ei fiind acela de a discuta situația unor adopții internaționale: copii ruși adoptați de părinți americani. Totuși, simpla întîlnire ridică suspciuni. Poate că nici unul și nici celălalt nu spun adevărul. Însă, printre picăturile scandalului, cineva a ridicat o problemă de principiu: oare dacă tabăra Clinton ar fi primit o asemenea ofertă, ar fi refuzat întîlnirea? Unii zic, chiar, că așa ceva s-a și întîmplat. Republicanii spun că ar fi existat unele coordonări pe frotul antitrumpist între campania lui Hillary Clinton și guvernul ucrainean, îngrijorat că Rusia mizează pe Trump. Cum, de altfel, eram și eu, la acel moment. Democrații, firește, neagă categoric această acuzație.

Repet, nu știu ce-i adevărat și ce nu-i în tot acest episod, dar cred că putem să stăm puțin și să ne gîndim. Aici se pune problema dușmanului. Pentru tabăra lui Trump, la momentul alegerilor, dușmanul absolut era Hillary Clinton. Un dușman pentru înfrîngerea căruia merita să asculți o ofertă de colaborare din partea dușmanului țării tale. Poate că și Hillary Clinton ar fi făcut la fel, nu știu. După ce Trump a cîștigat alegerile, fără nici o îndoială, ierarhia dușmanilor săi s-a schimbat. Fapt: politica lui Trump față de Rusia numai prietenoasă nu e. În schimb, precum cîinele care latră și nu mușcă, deși a vorbit în campania electorală despre trimiterea lui Clinton la închisoare și despre numirea unui investigator special care s-o doboare pe fosta candidată, Trump nu a făcut nimic din toate acestea. Totuși, iluzia că îți poți alege dușmanii este extrem de periculoasă.

Așadar, în politica de azi, cît de departe mergi pentru a-ți învinge oponentul? Mergi pînă acolo încît ești gata să te deschizi spre dușmanii țării pentru a învinge în alegeri un compatriot? O să mă duceți la Machiavelli, presimt, doar că florentinul a scris Principele la începutul secolului al XVI-lea pentru un prinț Medici, sperînd să recapete bunăvoința puternicei familii pe care o supărase într-a-tît încît îl trimisese în exil. Sîntem, totuși, o jumătate de mileniu mai tîrziu, într-o lume democratică atît de sofisticată, cum Machiavelli nu putea nici măcar visa. Am, în general, o problemă cu citarea Principelui ca justificare pentru acțiunile politice ale oamenilor politici din democrațiile de azi. Rînduri din Principele sînt folosite, prea des, ca justificări pentru porcării, totuși, inacceptabile. Cred, sincer, că lupta politică trebuie să aibă o limită. A coopera cu inamicul rus pentru a cîștiga niște alegeri interne este, totuși, inacceptabil. Ar fi făcut oricine la fel? Nu mă îndoiesc. Și de asta mă tem, de fapt…

Foto: adevarul.ro