Agricultura mică şi politica mare

Ştim cu toţii că viitorul aurit al agriculturii româneşti se bazează pe fermele mici care produc bio, eco, fără îngrăşăminte sau organisme modificate genetic. Ştim asta din mai multe surse: de la ONG-urile de mediu care diabolizează „modificatele“ cu mult sîrg şi fără argumente prea solide. De la politicienii care, în campaniile electorale, îşi maschează lipsa de viziune întru politici agricole prin îndemnuri către fermieri bio, mici şi curaţi. De la Comisia Europeană însăşi care, în buna tradiţie europeană postbelică de rit francez, încurajează preţurile mari pentru produsele agricole întru supravieţuirea fermelor de 20 de hectare de prin Midi-ul francez, Alpii tirolezi şi sudul Spaniei. În plus, mai avem parte şi de campanii profesioniste de imagine ale unor foarte buni meseriaşi în ale comunicării. Ei ne învaţă că slow food-ul şi preparatele tradiţionale sînt teribil de dezirabile pentru middle class-ul urban, sastisit de produsele de supermarket şi prea snob pentru a intra într-un McDonald’s (sinonim cu plebea urît mirositoare, ceea ce e departe de adevăr, măcar în România). Aşa că ideea mîncării bune (fără E-uri), tradiţionale, a devenit relativ repede „trendy, catchy, cool“. În fond, nimic rău în asta.  Simpatic este cînd căutarea „Sfîntului Graal Agricol Comunitar“ (adică ieftin, dar şi scump, mult, dar şi natural) duce la propuneri de reglementare împotriva bunului-simţ economic. Cam la asta mă gîndeam asistînd la dezbaterea găzduită de CRPE-ul prietenului Cristian Ghinea. De fapt, nu puteam lipsi de la o întîlnire numită „O propunere românească pentru noua Politică Agricolă Comună“.

Propunerea (gîndită de dl Liviu Luca) era în două puncte şi se referă doar la fermele foarte mici, sub 5 hectare. Zice aşa: punctul unu, să nu se mai scrie cîte o cerere anuală de subvenţie, ci numai una la şapte ani, conform exerciţiului bugetar comunitar. Doi: să rămînă subvenţia, chiar dacă proprietarul îşi vinde terenul, în ideea de a încuraja vînzările de terenuri şi formarea unor exploataţii ceva mai viabile economic. 

În ceea ce priveşte „cererea doar o dată la şapte ani“, îmi pare o încurajare a mentalităţii de asistat. Dacă nici măcar minimul gest de a cere nişte bani de pomană nu îl faci, ci aştepţi să vină „de la sine“, situaţiunea devine tristă. Dacă nici măcar un drum de o zi la oraş, la APIA, nu poate micro-fermierul să facă, o dată pe an, de ce ar binemerita să capete din banul public? Propunerea de a rupe subvenţia de suprafaţa agricolă şi a o lega de proprietar îmi pare de un socialism teribil (în sensul ignorării totale a legilor pieţei). Păi, iată ce cred eu că s-ar întîmpla. Omul îşi vinde hectarul şi păstrează subvenţia. Cumpărătorul ia hectarul „fără subvenţie“ şi se trezeşte că are un handicap faţă de concurenţii săi care au întreaga suprafaţă „cu subvenţie“. Primul efect va fi o mărire a ofertelor de vînzare şi scăderea celor de cumpărare. Mai mulţi vînzători şi mai puţini cumpărători înseamnă, pe o piaţă liberă, scăderea preţului mărfurilor. În acest caz, ieftinirea hectarului. Ceea ce, inevitabil, îi va dezavantaja exact pe cei de care propunerea respectivă zice că ar avea grijă. Dar asta nu e tot.

Invitaţi la dezbaterea respectivă erau şi reprezentanţi ai unei asociaţii de mici proprietari, numită Eco-Ruralis (cum altfel?). Ei îşi apărau interesele, astfel încît, împreună cu o sumedenie de alte asociaţii similare din toate părţile Europei, aveau altă propunere pentru politicile domnului Cioloş: subvenţia directă să se acorde în funcţie de... (suspans) ...numărul de persoane angajate la respectiva fermă. Altfel spus, cu cît ai avea mai mulţi lucrători la hectar, cu atît ar fi mai bine! Revenirea la sapă şi carul cu boi! A nu se uita: UE ne-a propus să îi ajungem (tehnologic) din urmă pe americani pînă în 2020. În plus, aş dori să văd ce tip de acte justificative ar putea produce un asemenea fermier român. Contracte de zilier pentru cosit, praşilă sau sapă? Să nu ne întrecem cu gluma, vă rog. 

Una peste alta, dincolo de cîrcotelile mele, dezbaterea în sine a fost reconfortantă. În sfîrşit, se discută (şi în România) pe tema Politicii Agricole Comune. Ceea ce nu-i puţin lucru.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.