Africa și originea modernității

● Howard W. French, Afrika und die Entstehung der modernen Welt. Eine Globalgeschichte (traducere de Karin Schuler, Thomas Stauder, Andreas Thomsen), Stuttgart (editura Klett-Cotta), 2023.

La începutul proiectului de unificare europeană a existat și o promisiune față de Africa. Pe 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez de Externe, a propus unificarea industriei extractive de cărbune din Ruhr cu industria producătoare de oțel din Lorena, pentru a crea o „solidaritate a producției” care să facă imposibile războaiele dintre Franța și Germania și să aștearnă calea unificării Europei. Odată reușită această unificare, menționa „Planul Schuman”, Europa „va putea urmări cu mijloace sporite îndeplinirea uneia dintre cele mai importante datorii pe care le are: dezvoltarea continentului african”. O promisiune izvorîtă dintr-un sentiment de vinovăție, căci dezvoltarea Africii a fost împiedicată vreme de secole de politica de exploatare, bazată pe sclavie, a puterilor coloniale ale Europei.

Istoria acestei exploatări o ilustrează Howard W. French, profesor la Graduate School of Journalism a Universității Columbia din New York, într-o carte fascinantă care cuprinde patru continente și cinci secole. Titlul ediției germane, Afrika und die Entstehung der modernen Welt. Eine Globalgeschichte (Africa și formarea lumii moderne. O istorie globală) redă insuficient aria de acoperire a cărții. În schimb, din titlul original – Born in Blackness. Africa, Africans, and the Making of the Modern World, 1471 to the Second World War – reiese clar că, pentru autor, în centrul atenției se află, mai mult decît continentul african, „sclavul strămutat din Africa, văzut ca element cardinal și punct central al modernității”. Locurile în care se desfășoară acțiunea sînt, pe lîngă „continentul negru”, Caraibele, Brazilia, Statele Unite și Europa.

Istoria Africii și a calvarului suferit de africani e, de fapt, o istorie a sclaviei. Comerțul cu sclavi și economia bazată pe munca sclavilor se află și la Howard W. French în centrul atenției. Iar faptul că negoțul cu sclavi precolonial din interiorul Africii nu e trecut cu vederea nu e un lucru de la sine înțeles. În biografia națională postcolonială a multor state africane această temă e încă un tabu.

Vorbind despre Occident, French o citează pe autoarea anglo-jamaicană Zadie Smith: „Nu e o exagerare dacă spun că singurul lucru pe care l-am învățat despre sclavie în sistemul educațional britanic este că «noi» sîntem cei care am abolit-o”. În același spirit era și afirmația, făcută nu doar de istoricii britanici ai politicii și economiei, potrivit căreia coloniile nu au fost decisive pentru dezvoltarea Vestului; hotărîtoare pentru avîntul economiei au fost mai degrabă dezvoltarea mașinilor, extinderea circulației navale internaționale și implementarea legilor bancare liberale. „Nu se pomenește nimic”, sună obiecția plină de patos a lui French, „despre faptul că bunăstarea noastră de azi ar putea avea o anumită legătură cu energia sinaptică a mușchilor africani, cu sudoarea africanilor, cu lacrimile vărsate de africanii forțați în sclavie sau cu inventivitatea și dorința lor de supraviețuire.”

French revizuiește „procesul multisecular de diminuare, trivializare și eliminare a oamenilor de origine africană din narațiunea despre lumea modernă”. Cu un patos susținut empiric și statistic, el arată că abia coloniile profitabile, întemeiate pe economia bazată pe munca sclavilor, au adus putere și bogăție națiunilor imperiale din Vest, care ar fi rămas altminteri în urma centrelor civilizației asiatice și islamice.

Vreme îndelungată, continentul african a reprezentat pentru istorici un obstacol pe care vasele europene erau nevoite să îl ocolească pentru a putea căuta ruta maritimă spre India. În realitate, spune French, această căutare era mai puțin importantă; ceea ce conta era efortul portughezilor și al altor națiuni occidentale de a-și asigura accesul la zăcămintele de aur vest-africane. În goana lor după aur, ei au nesocotit istoria africană și au ignorat moștenirea civilizatoare a marilor regate africane. Mentalitatea colonizatorilor s-a putut observa cu ocazia Conferinței Congo de la Berlin din 1884, cînd Africa a fost împărțită, după bunul plac al puterilor europene, în 54 de mici țări, fără să se țină seama de granițele etnice și lingvistice.

Aurul, în primul rînd, apoi zahărul, bumbacul și tutunul sînt bunurile care au îmbogățit coloniile dependente de economia bazată pe munca sclavilor. Pentru o anumită vreme,  producția braziliană de zahăr reprezenta 40% din veniturile totale ale Portugaliei, iar colonia franceză Saint-Domingue, „ce mai bogată părticică a Pămîntului”, avea același volum de tranzacționare ca Statele Unite laolaltă. Pornind de la producția de zahăr se poate observa cum, prin „exportul” de sclavi, Africa a devenit, mai mult decît orice altă parte a lumii, „un motor al mașinăriei modernității”. Boom-ul plantațiilor de trestie de zahăr a început la jumătatea secolului al XVII-lea. Pe o plantație de trestie de zahăr munceau mai mult de 2.000 de sclavi, iar în marile mori de zahăr procesele de dezvoltare agricole și cele industriale se completau reciproc, anticipînd producția pe bandă rulantă.

La patruzeci de ani după inaugurarea primei plantații de trestie de zahăr trudite de sclavi, consumul de zahăr din Anglia s-a cvadruplat. Între 1650 și 1800, el a putut crește cu 2.500%, datorită dării în exploatare în această perioadă a unor noi „insule de zahăr”. Consumul de zahăr per capita a crescut între 1660 și 1690 de la doi la patru pfunzi, iar la sfîrșitul secolului al XVIII-lea el ajunsese la 23 de pfunzi. Istoricii economiei vorbeau de un „salt nutrițional”: aportul de calorii provenite din zahăr ieftin le oferea „muncitorilor englezi din fabrici energia necesară pentru lungile zile de muncă istovitoare”. A început „o nouă epocă a alertei” și igiena s-a îmbunătățit, deoarece apa trebuia fiartă pentru a putea prepara ceai și cafea. Tutunul suprima pofta de mîncare la locul de muncă.

Producția de zahăr susținută de munca sclavilor a jucat un rol important în apariția societății civile europene: „Disponibilitatea băuturilor fierbinți, îndulcite și stimulante a dus la deschiderea primei cafenele, în 1650, la Oxford”. French îl citează pe Jürgen Habermas – el reconstituie modul în care consumul de ceai și cafea, asociat cu cititul ziarelor, a prilejuit „momentul nașterii unui spațiu public modern”. French încheie aproape triumfător: „Prin astfel de mari prefaceri social-istorice ajungem să realizăm că însuși iluminismul își are rădăcinile în corvoada și sudoarea prizonierilor africani care au fost strămutați și siliți să lucreze în echipe pe plantațiile integrate”.

Poliglotul Howard W. French (în vîrstă de 65 de ani) e copilul unor părinți afro-americani și are predecesori sclavi pe linie maternă. A fost corespondent pentru New York Times, contribuind cu relatări din America Centrală, din Caraibe, din Africa de Vest și Centrală, precum și din Japonia și China. Cartea sa se încheie cu un avertisment care amintește de promisiunea făcută de Planul Schuman Africii: „Dacă în Africa lucrurile vor merge în continuare prost și în secolul al XXI-lea, trebuie să ne așteptăm la valuri de migrație de mari proporții, care le vor eclipsa pe cele de pînă acum. Consecințele unui continent african instabil politic și subdezvoltat economic vor fi războaie cronice, terorism și noi maladii care se vor răspîndi în întreaga lume. Ca să nu mai vorbim de anvergura pustiitoare a distrugerii mediului înconjurător – provocată de oameni disperați care vor tăia pădurile tropicale și vor epuiza rezervele piscicole ale oceanelor înconjurătoare – în urma căreia va avea de suferit întreaga omenire”.

Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.

traducere de Matei PLEŞU