Adrian în ţara minunilor şi falsa problemă de mentalitate românească

26 ianuarie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Cele mai periculoase truisme sînt cele care sînt false. Nimic nu e mai înşelător decît un adevăr general care e o minciună. Cum ar fi, în cazul României contemporane, ceva numit generic "problema de mentalitate". Nu ştiu ceva care să fi paralizat mai temeinic orice pas înainte decît acest realism iluzoriu. Mentalităţi bune sau rele există şi aici cum există peste tot. Dar nu există o problemă de mentalitate în România, exceptînd mentalitatea problematică ce face atîta lume s-o vadă peste tot. "Nu vă jucaţi cu sistemul de vot!" cerea imperativ dna Alina Mungiu-Pippidi în urmă cu doi ani. Motivul? "Problemele sistemului nostru politic, care ţin (...) nu de legi şi regulamente, ci de probleme structurale, sociale şi de comportament." Cu alte cuvinte, sistemul e în regulă, dar avem o problemă de mentalitate. Eu nu ştiu ce fel de ritual sălbatic şi mistic l-ar putea elibera pe dl Năstase de povara mentalităţilor sale, întru îmbunătăţirea clasei noastre politice. În schimb, ştiu o metodă simplă şi sigură de a îmbunătăţi clasa noastră politică, şi anume eliberarea ei de povara dlui Năstase, cu mentalităţile lui cu tot. Trebuie doar să mă "joc" cu sistemul de vot. Cineva ar putea spune că vedem lucrurile la fel, avem acelaşi scop, şi doar o diferenţă de metodă. În realitate, tocmai faptul că avem o diferenţă clară de percepţie şi de scop face să avem o diferenţă la fel de clară de metodă. După cum îl văd eu, cazul "mătuşii Tamara" a pornit de la o sumă de probleme din sistem - cu punerea în posesie a proprietarilor, ca să dau un singur exemplu; a fost dezvăluit în urma unei corecţii în sistem - noua formă a declaraţiilor de avere impusă de dna Macovei; iar problemele aceluiaşi sistem limitează posibilitatea de sancţiune politică sau legală a autorului. Nimic nu e problemă de structură, societate şi comportament. Totul e problemă de legi şi regulamente formale. (Şi totuşi, dacă n-ar fi un mizerabil caz de corupţie, nu-i aşa că ar fi un minunat roman de aventuri? Mătuşi şi bijuterii ruseşti, taximetrişti care cîştigă şi pierd averi peste noapte, conspiraţii de servicii secrete - are de toate.) Astfel, nu pot fi de acord cu dl Năstase cînd spune că multe s-ar rezolva dacă s-ar retrage el din politică. Nu, dacă s-ar retrage din politică, s-ar rezolva numai problema sa. Restul s-ar rezolva numai odată cu punerea în existenţă a acelor mecanisme care l-ar obliga, şi pe el, şi pe alţii, să se retragă, în astfel de situaţii, din politică. Şi, dacă e cazul, în liniştea unei celule. Aici e diferenţa de optică. E o problemă de sistem, adică e un tip de afacere care se poate repeta, indiferent de protagonist sau de culoarea lui politică. Într-adevăr, focalizarea analizei acestui caz pe persoana dlui Năstase este o reluare a opticii omului providenţial, dar cu semn schimbat. Sună a adevăr general: de vreme ce există un om, un partid şi o ideologie care sînt sursa oricărei probleme, trebuie să existe un om, un partid sau o ideologie care oferă toate soluţiile. Deus ex machina a fost expresia unui eşec în teatrul antic şi numai printr-o eclipsă totală a puterii de analiză a ajuns să fie considerat o soluţie în politica contemporană. Nu există lideri providenţiali, nu există partide sau ideologii providenţiale. Aceste idei sînt incompatibile cu democraţia; mint, sînt pericole mortale pentru o democraţie. Înseamnă atunci că politicienii sînt "tot un drac"? Nu, acesta e unul din acele enunţuri realiste pe care realitatea le infirmă cu uşurinţă. O să spuneţi acum că sînt un sofist care afirmă simultan două lucruri contradictorii. Dar contradicţia e numai aparentă. Democraţia se bazează pe un adevăr simplu al naturii umane. L-a descoperit intuitiv, pe baza experienţei. Adevărul e limpede, în schimb, pentru creştinism. Căci un creştin ar respinge îngrozit afirmaţia că toţi oamenii sînt damnaţi; însă, cu aceeaşi vehemenţă, şi afirmaţia că există fie şi unul care să nu fie damnabil. Democraţia n-a făcut decît să reia acest adevăr din perspectiva puterii şi abuzului de putere. Astfel, democraţia ştie că există întotdeauna oameni care nu sînt corupţi, la fel cum ştie că nu există unul care să nu fie coruptibil. Trebuie doar să fie îndeajuns de tentat, iar puterea tentează întotdeauna. Acest adevăr face ca toate acele procese democratice, care par rituale sau axiomatice, să aibă o noimă evidentă. De asta se fac alegeri periodic, şi de asta puterea este împărţită între oameni şi instituţii separate, echilibrîndu-se şi controlîndu-se reciproc. De asta "schimbarea stăpînilor, bucuria nebunilor", dacă e un truism, e unul fals. Nebunii s-ar bucura, eventual, de permanentizarea stăpînilor, pe motiv că unii sînt îngeri sau că sînt toţi acelaşi drac. Şi de asta, dacă avem o problemă cu democraţia noastră, aceasta se află în reguli şi legi, nu în oameni sau mentalităţi. N. red.: Plecat la Bruxelles, Cristian Ghinea a cedat comentariul politic unui cititor dilematic. De săptămîna viitoare îşi va relua rubrica.

Mai multe