Adevărul otrăvitor al dosarelor
Drumul Damascului este foarte asemănător cu drumul spre adevăr, din moment ce Pavel, care a ajuns la Damasc, era incomparabil mai aproape de Adevăr decît Saul, care a plecat din Ierusalim. Precum e cu credinţa, aşa e şi cu adevărul - cel care pleacă pe acest drum, va fi cu totul altul cînd ajunge la capăt, dacă ajunge vreodată. Convertirea, ca şi dumirirea întru adevăr, are trei momente: întîi îţi dai seama că ai greşit, că te afli în eroare, că ceea ce ţineai drept adevărat este, de fapt, minciună. Apoi, te căieşti, recunoşti în faţa autorităţii, fie ea Dumnezeu sau propria conştiinţă sau cetatea însăşi, că persistenţa în eroare îţi este ţie însuţi şi nimănui altuia imputabilă. În fine, convertirea se produce, îmbrăţişezi adevărul, chinul trece şi se instalează, eliberatoare, adevărata cunoaştere. De regulă, legătura cu adevărul abia descoperit se face printr-o promisiune, printr-un jurămînt, printr-un legămînt. În fine, pe ambele drumuri se va găsi, plină de mister, clipa revelaţiei, clipa cînd ceva măreţ, din afara ta, ceva ce nici n-ai fi bănuit că există se înfăţişează şi te copleşeşte. Mi-e greu să cred că drumul adevărului în România este cel pavat cu dosarele Securităţii. Ideea că Securitatea însăşi a fost cel mai fidel martor al comunismului mă înspăimîntă. Mi-e greu să accept că ceea ce conţin aceste dosare este cu totul adevărat, din simplul motiv că realitatea, care reiese de acolo, contrariază bunul-simţ şi ofensează atît legea morală din noi, cît şi cerul înstelat de deasupra noastră. Dosarele ne spun că victime ale Securităţii sînt Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, iar vinovaţii, cei care au dus lucrarea Securităţii în trupul ţării, cei care i-au chinuit pe alţii sînt Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, Mona Muscă, Carol Sebastian. Chiar nu simţim că ceva monstruos rînjeşte în spatele acestei concluzii? Un apropiat al lui Corneliu Coposu mi-a povestit că, prin 1994, venerabilul lider ţărănist mărturisea cîtorva intimi că, după cum vedea el că merge treaba în România, deconspirarea dosarelor nu va avea efectul terapeutic scontat, tocmai pentru că realitatea dosarelor este contrarie realităţii morale. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar ştiu că acum, în 2006, acest lucru se vede cu ochiul liber. În fond, ce cuprind dosarele acestea altceva decît percepţii deformate, mutilate de ură, frică, resentiment sau, pur şi simplu, de ignoranţă agresivă? Se ştie că încă Hitler inaugurase sistemul de teroare în care victima cuiva era călăul altcuiva, care, la rîndu-i, devena călău pentru un altul, perpetuînd la nesfîrşit cea mai cumplită faptă omenească - relativizarea identităţilor în cuplul călău-victimă. Stalin, avînd, cum am spune azi, mai mult timp şi mai multe resurse, a dus acest joc abject la rafinamente diabolice aproape neverosimile. Securitatea ceauşistă nu a încetat niciodată să funcţioneze altfel. Turnătorii cei mai oribili, instrumentele cele mai depravate ale comunismului, otrăvitorii de suflete şi conştiinţe, aflaţi în solda şi în graţiile regimului, erau, la rîndul lor, martirizaţi prin urmărire, iar rezistenţii erau atraşi în fel de fel de mici compromisuri care apar în dosare şi în judecata noastră de acum drept trădări, abdicări, demisii morale. Securitatea strînge abia acum roadele acestei politici: un quiproquo monstruos, un imbroglio a cărui desluşire devine din ce în ce mai puţin posibilă. Nu mai ştim nimic, nu mai ştim cine a fost ce şi, în plină confuzie, revenim la instinct şi la aprehensiune. Dacă unul ne place pentru că o dată ne-a dat o aprobare pentru butelie sau pentru că ne-a strîns mîna neaşteptat, într-un context aglomerat de oameni cu putere, atunci îl iertăm, chiar dacă fiecare filă a poveştii lui de colaborare cu regimul este plină de puroi; dimpotrivă, dacă unul ne-a cam enervat de-a lungul anilor că prea apărea la televizor şi ţinea discursuri despre morală şi democraţie sau nu a făcut ceva ce noi i-am cerut să facă sau dacă nu e acum, în lupta dintre palate, de partea "alor noştri", atunci îl ardem la etică de nu se vede, deşi, poate, dosarul său cuprinde urme palide de vinovăţie, umbre ale unei frici adolescentine sau, pur şi simplu, gesturi prosteşti fără efect. Apoi, au trecut 16 ani de cînd grajdurile infecte ale României au nevoie de efortul herculean al deratizării. În 16 ani oamenii există, respiră, vorbesc şi acţionează, construiesc şi dărîmă. E oare corect să aplicăm acum sancţiuni ca şi cum am fi în 1990? Oare, cînd decidem cine ar trebui să părăsească scena publică şi cine ar fi util unei Românii europene, chiar nu contează ce s-a întîmplat în ultimii 16 ani? Chiar nu mai contează, de pildă, că Adrian Năstase a ridicat corupţia la nivel de politică de stat, iar Mona Muscă a fost poate cel mai credibil promotor al democraţiei, transparenţei şi bunului-simţ? Chiar nu contează că Ion Iliescu a oprit evoluţia spre modernitate a României, cu efecte peste care nu putem trece nici acum, iar Alexandru Paleologu a fost una dintre rarisimele dovezi vii că România a fost şi altceva decît o ţară tarată de comunism? Ce facem cu aceste fapte acum, cînd, cu dosarele Securităţii în mînă, judecăm oamenii din viaţa publică? Eu, unul, nu am să accept niciodată un sistem de judecată morală care îmi dă rezultate evident eronate. Vreau să fiu bine înţeles. Trecutul politicienilor trebuie cunoscut pe de-a-ntregul. Ca şi prezentul lor. Arhivele Securităţii trebuie ştiute bine, trebuie să fie pe de-a-ntregul disponibile publicului, dar trebuie să fie privite drept exact ceea ce sînt: nu un prilej de revelaţie, ci arhiva unei instituţii înfiorătoare care a fost temelia unui sistem al minciunii absolute. Trebuie, de asemenea, să judecăm. Cînd e vorba de judecarea liderilor noştri, nimic nu trebuie să ne inhibe, nici măcar Biblia. Pilda cu care sîntem, adesea, opriţi să judecăm pe aproapele nostru se referă la judecarea unei femei adulterine, a unui om simplu care a greşit, şi nu la judecarea unui prim-ministru sau a unui demnitar într-o societate democratică. Mai mult, judecarea morală a unuia care trăieşte din voturile poporului e obligatorie. Dar vreau, numai, o judecată care să nu dea greş, o judecată a cărei concluzie să fie benefică cetăţii. Asta e tot.