Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?

30 mai 2018   PE CE LUME TRĂIM

Recunosc: cînd mă uit la reportajele, excelent realizate de altfel, ale celor de la Recorder, despre România rurală în relația ei cu politicienii de acum, la un mic, la o bere, la o sărbătoare de 1 Mai, mă apucă amocul. Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul. Ultimul reportaj cu „centenarul“, de la Vărăști, județul Giurgiu, la care a participat și ministrul Agriculturii, Petre Daea, care a pupat copii pe creștet, a făcut cunoștință cu cetățeanul Oaie și a cerut un moment de solemitate cînd s-a cîntat balada lui Ciprian Porumbescu, mi s-a părut devastator. Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. Mi-e silă de atîta tricolor, de atîta demagogie și populism, și tot degeaba... că oamenii ăștia de la Vărăști vor vota la fel și peste cinci și peste zece ani, cu condiția să mai fie în viață. Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită. N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

Totuși, după ce îmi trece amocul și mă gîndesc că aș mai putea încă să „mă descurc“ în țara mea, să mai fac o ultimă încercare ca să supraviețuiesc cumva aici, încercînd în fiecare seară să fac abstracție de mirosul fetid al gunoiului și al zoaielor lăsate la întîmplare la stîl­pii de pe strada Viitorului, să mă abțin și să n-o întreb pe femeia care a ieșit cu un scaun la poartă cum se poate bucura de stradă, de oraș, cînd la un metru de ea sînt resturile ei menajere, ca să n-o supăr și să nu mă înjure – și, în fond, ne dorim o bună înțelegere între vecini! –, să simt doar mirosul teilor din luminoasa lună mai, îmi dau seama că satul Vărăști, din județul Giurgiu, nu reprezintă de fapt România. Sau o reprezintă doar parțial, această Românie de sud, arsă de soare și lăsată în paragină, la porțile Orientului, unde bărbații beau de la ora 8 dimineața, unde forța de muncă e nulă, pentru că e mai ușor să trăiești din ajutor social. Și mai este și România rurală de est, săracă și înglodată în noroi. Totuși, mai avem satele din nord și din vest, unde un spectacol ca la Vărăști ar fi fost, desigur, posibil, însă s-ar fi încadrat în niște parametri mult mai decenți. Desigur că s-ar fi băut și acolo bere și s-ar fi mîncat mici la sărbătoarea comunei, însă ar fi existat niște limite, niște porți care se închid la terminarea festinului, pentru a asigura o intimitate, o pauză de gîndire. O Românie parțial catolică sau greco-catolică, unde decența și educația primează. Sate în care preotul doar își ține slujba de duminică și apoi se duce acasă, nu-și transportă enoriașii la bîlci. Am văzut și am trăit parțial în astfel de sate; pentru locuitorii lor, Bucureștiul sau Clujul sînt niște galaxii îndepărtate, în primul rînd contează bunăstarea din satul lor.

Oamenii nu apațin de fapt unor țări, unor continenente, ci aparțin unor străzi, unor cartiere, unor locuri. Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun. Sînt convinsă că tot așa se luptă, pe parcele mici, și în alte locuri din România, căci, pînă la urmă și înainte de toate, oamenii își doresc a good place to live. Își doresc să-și facă mai bună vecinătatea, serile, plecările și întorcerile acasă.

Însă întorcîndu-mă la reportajul de la Vărăști, în final tot mă cuprinde amocul și-mi vine să iau primul avion, pentru o viață normală. Pentru că oamenii de acolo care au cu toții copii ce muncesc în străinătate și le trimit bani ca să-și mai facă un gard la casă, o bucătărie de vară, nu au nici o responsabilitate, nu-și dau seama, de fapt, pe ce lume trăim. Trăiesc într-o coadă a statului român, într-o coadă a copiilor lor; de fapt, într-o coadă inu­tilă a existenței, chiar dacă unii muncesc pe rupte – își pun legume în grădină, cresc porci sau găini, și nu e o muncă ușoară, însă munca lor de acolo, de la țară, nu mai ajută pe nimeni, nici măcar pe copiii lor, ca să le mai trimită o țuică și o slănină „la pachet“, în Spania sau Cipru. Nu mai valorează nimic. E o muncă inutilă, o pierdere de vreme.

Slugărnicia, obediența, pupatul de mîini, mulțumirea cu puțin sau măcar cu promisiunea acelui puțin sînt deja apanajele unei generații. Noi, ceilalți, trăim încă pe muchie, dar facem parte dintr-un mecanism social disfuncțional, dintr-un corp deja bolnav. Cei care avem deja 40 de ani, populăm marile orașe și ne prefacem că luptăm antisistem, nu facem altceva decît să producem, de fapt, anticorpi, ne adaptăm. Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia. Mă întreb sincer dacă eu aș fi extrasă acum din acest corp bolnav care cumva supraviețuiește, mereu în pragul colapsului, se menține și pe o linie de plutire, și aș fi expulzată într-un alt organism social complet sănătos, oare aș face față? Oare aș mai ști ce înseamnă normalitatea?

Mai multe