Activități de week-end
Am urmărit în week-end-ul acesta un serial pe Netflix, Avocatul din limuzină. Nu e cine știe ce, un șablon de thriller psihologic, cu puțină melodramă, cu întorsături de rezultate, cu clișee caracterologice, dar te prinde cît să acoperi niște ore de relaxare. Personajul tipic, trecut printr-o perioadă de cădere gravă, dar care, nu-i așa, are competențe profesionale de vîrf și reușește să se redreseze cînd soarta îi oferă o ocazie de a se ridica. Bărbatul alfa, impecabil ca aspect, capabil de emoții și sentimente profunde, cu valori morale stabile, trainice, știți modelul. Sigur, toate clișeele astea care nu se aplică în realitate, dar pînă la urmă arta, chiar și cea mainstream, nu își propune doar să reflecte realitatea, ci și să o stimuleze sau să o influențeze, poți alege din ea nu idealizarea care să aducă dezamăgirile, ci pastilele de motivație care să te împingă mai departe. Poți, de pildă, să fii atent la cum se îmbracă oamenii ăia și să preiei modelul, ca să glumesc puțin, pe jumătate măcar.
Dar ce m-a făcut să scriu despre acest serial este o replică din ultimul episod al sezonului, pe care avocatul rebranduit i-o dă fiicei sale. Trei lucruri trebuie să știi în viață, îi spune el: ce vrei, în ce crezi și ce trebuie să faci. N-am verificat, dar personajul afirmă că această învățătură îi aparține lui Toma d’Aquino. Dar pentru că de o vreme (adică de cîțiva ani) mă preocupă constant problematica educației din perspectiva dezvoltării personale, am vrut să scriu articolul acesta despre această învățătură. Fac mai întîi o pauză, voi merge la sală să fac puțin sport, revin mai încolo.
Am revenit. A fost greu astăzi la sală, pentru că nu am mai fost de vreo trei săptămîni. Am fost pe drumuri, București, Norvegia, apoi vreo săptămînă am tot amînat, din lene. E greu cînd faci o pauză să revii. Cam ca în multe alte privințe ale vieții, după o pauză te codești, amîni și, cînd reîncepi, o vreme poate să îți pară mai greu decît la început. Dacă ar fi să exemplific, să zicem că înainte obișnuiai să faci alergare pe bandă, pentru încălzire, zece minute. Dacă te-ai mișcat pînă la sală după o pauză, urci pe bandă, pornești și primele două minute e floare la ureche, îți zici eh, nu mi-am ieșit din formă. Dar pe la minutul 4-5 parcă simți că îți dai duhul. Mintea îți zice: Marcele, e prima zi după revenire, nu o fi foc dacă nu alergi chiar zece minute, e OK și vreo șase-șapte. Apoi, pe la minutul 6-7 poate, ți se dezleagă șiretul de la unul dintre adidași. Poate e ceva mai incomod să mai alergi și mintea îți zice iar: Marcele, uite, acuma chiar nu mai poți alerga, obiectiv vorbind, ai un șiret desfăcut. În realitate, și minutul 4-5, și minutul 6-7 sînt pretexte. Dacă le poți depăși, pe la minutul 9, cînd vezi deja finalul, îți dai seama că ar fi fost o prostie să te oprești. Ba chiar îți dai seama că ai putea să duci încă vreo cîteva minute, dacă chiar ai vrea. Ce îți trebuie pentru a depăși momentele respective? Motivație.
Dar de ce merg eu la sală? Păi, pentru că am un scop – să mă întrețin fizic. De ce am acest scop? Pentru că unele dintre valorile în care cred au o relație strînsă cu acesta: sănătatea, un corp îngrijit (ca să nu spun frumusețea, ar părea prea histrionic). Ca să ating scopul și în acord cu valorile amintite, sînt nevoit să recurg la anumite acțiuni, printre care se numără și mersul la sală, sportul în general. Și să mențin motivația. Desigur, nu doar prin aceste acțiuni vizez scopul respectiv și acordul cu valorile menționate. Așadar un scop, niște valori, o serie de acțiuni. Și motivația.
Și aici mă întorc spre învățătura lui Toma d’Aquino, pe care personajul din serial i-o servește fiicei sale. Marcele, zice Toma d’Aquino, în viață trebuie să știi trei lucruri: ce vrei – adică să ai un scop, în ce crezi – adică să respecți niște valori și ce trebuie să faci – adică ce acțiuni întreprinzi.
Îmi plac înțelepții ăștia care spun în cîteva cuvinte simple chestii atît de pline de miez. Dincolo de ironie, o spun serios, pentru că iată, dacă stai să te gîndești, ce zicea Toma d’Aquino se leagă cu mersul meu la sală și avocatul din serial are dreptate să-și educe fiica în această logică. În fond, despre asta este vorba în viață: să ai un scop pe care îl urmărești, pentru că dacă tu nu-l ai, te vor trage alții în scopurile lor și vei fi doar un instrument, apoi ți se va acri și te vei acri, să crezi în niște valori care să te susțină prin trăinicia lor în efortul pe care îl presupun acțiunile pe care le întreprinzi pentru a-ți urmări scopul.
Desigur, scopul meu în viață nu este doar întreținerea fizică, deci mersul la sală, grija față de aspectul fizic și de sănătatea fizică (deși dacă sănătate nu e, nimic nu e). Sigur că față de un scop major, adică o misiune a vieții, mai apar și o sumedenie de alte scopuri, subsumabile misiunii, care o susțin de fapt sau care au rolul unor căutări prin care te poziționezi pe drumul acesteia. Deci nu lipsite de importanță, în ordinea întregului. Ele necesită la rîndul lor asumarea unor valori și acțiuni specifice.
Și acum, după ce v-am zis despre mersul meu la sală și despre serialul urmărit zilele acestea, veți întreba:, OK, și ce-i cu asta? Nimic. Decît că atît de simple sînt lucrurile și la atît s-ar putea reduce, de fapt, într-un rezumat conceptul de educație, dacă îl privim din perspectiva dezvoltării personale: ce acțiuni sînt întreprinse pentru a se ajunge la un scop care implică un set de valori. Atît la nivel macro, cît și la nivel micro. La nivel sistemic și la nivelul fiecărui lucrător din sistem. Și cam asta trebuie să-i ajutăm și pe elevi să asume. Chestia este că uneori ajungem să confundăm, atît la nivel sistemic, cît și la nivelul fiecăruia dintre noi, scopul, misiunea, cu scopurile intermediare sau subsumabile acesteia. Să mergem doar la sală, cum ar veni, fără să avem alt interes în viață decît să arătăm bine.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.