Acordul dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană, un divorţ pentru moment reuşit

6 ianuarie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Pe fond de pandemie şi de multe incertitudini care planează asupra anului 2021, ar fi fost o teribilă lovitură pentru moralul bătrînului continent dacă Marea Britanie şi Uniunea Europeană şi-ar fi consumat divorţul printr-un no deal. Cele două echipe de negociatori s-au gîndit poate şi la acest lucru cînd au anunţat, pe 24 decembrie 2020, în ajun de Crăciun, că au găsit o cale de înţelegere. Un document de 1.500 de pagini, despre care marele public deocamdată nu ştie mare lucru, a devenit cadrul legal al ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Povestea negocierii acestui acord începe să prindă contur prin multiple mărturii şi comentarii.

Pe data de 25 septembrie 2019, la Palatul Naţiunilor Unite de la Geneva a avut loc un colocviu cu prilejul sărbătoririi, pentru prima dată, a Zilei Mondiale a Negocierii. În lumea noastră complicată, a fi un bun negociator internaţional înseamnă a furniza oxigen viitorului.  Această „meserie” este una specială, iar deseori se vorbeşte despre arta de a negocia. Nu întîmplător, Organizaţia Naţiunilor Unite a creat şi un premiu destinat să recompenseze cel mai bun negociator al anului, iar pe anul 2019 cel care l-a primit este un diplomat libanez, Salim Baddoura. Pe anul 2020, acest premiu ar trebui să-i revină, cred, unui francez, şi anume lui Michel Barnier. El a condus, în numele Uniunii Europene, negocierile cu Marea Britanie în cadrul Brexit-ului şi a reuşit marea performanţă de a menţine unitatea celor 27 timp de trei ani şi jumătate în faţa unui adversar redutabil.

Despre aceste negocieri unii comentatori au spus că au fost un veritabil război al nervilor. Editorialişti francezi s-au referit la aceste interminabile discuţii ca la o „partidă de poker”. Michel Barnier s-a dovedit a fi nu doar un excelent cunoscător al unor dosare tentaculare, ci şi un om tenace, răbdător, capabil să nu-şi piardă cumpătul în momente dificile, imposibil de destabilizat, cu o capacitate de muncă ieşită din comun… Pînă şi britanicii l-au apreciat pentru calităţile sale, mai ales că ei detestă o anume tentaţie a francezilor de a da lecţii şi de a-şi privi de sus interlocutorii. Or, Michel Barnier are un profil psihologic la antipodul acestui clişeu deseori evocat de vecinii Franţei. Cotidianul elveţian Le Temps îl declară pe Michel Barnier „europeanul anului 2020” pentru talentul cu care a apărat interesele Uniunii Europene construind în acelaşi timp o nouă relaţie solidă cu Marea Britanie. Născut în Savoia, devenit deputat la 27 de ani, Michel Barnier a rămas fidel în cursul întregii sale vieţi unor convingeri gaulliste şi a fost de mai multe ori ministru. Cu experienţa avută în aceşti ultimi ani cît s-a ocupat de Brexit ar putea scrie probabil un important tratat despre arta de a negocia. Una dintre strategiile sale a fost aceea de a nu închide niciodată uşa negocierilor sau, mai bine spus, de a proceda în aşa fel încît să nu se poată spune, în caz de eşec, că Uniunea Europeană ar fi fost principalul vinovat.

Prim-ministrul britanic Boris Johnson a salutat vestea acordului cu următorul mesaj adresat europenilor: „Vom fi prietenii voştri, vom fi aliaţii voştri, Marea Britanie rămîne prima piaţă a Uniunii Europene”. Principalul merit al acestui acord este, mai mult ca sigur, acela că există. El este incomplet întrucît accentul cade pe aspectele comerciale. Nici politica externă şi nici chestiunile legate de apărare nu au figurat pe agenda discuţiilor. Totuşi, faptul că mărfurile vor continua să circule fără tarife vamale între cele două părţi îi face să răsufle uşuraţi pe sute de mii de patroni şi şefi de întreprinderi. Probabil că studenţii britanici sînt mai puţin încîntaţi întrucît nu vor mai putea circula şi studia în Europa datorită burselor Erasmus, dat fiind că Marea Britanie iese din sistem…

După momentul de euforie declanşat de vestea că acest acord există, mulţi experţi îi vor căuta faliile şi elementele de dezechilibru. A cedat prea mult Uniunea Europeană? Va avea ea mijloace de a obliga Marea Britanie să nu se transforme într-un paradis fiscal susceptibil apoi să devină toxic pentru finanţele europene? Întrebări de genul acesta vor continua să suscite analize şi polemici.

Personal, mă întreb însă dacă Uniunea Europeană, formată acum din 27 de membri, va fi capabilă să ia exemplul Marii Britanii în cîteva privinţe. Marea Britanie redevine o ţară suverană, în sensul că îşi va putea proteja cu mai multă eficienţă frontierele şi că va putea frîna imigraţia ilegală. Uniunea Europeană ar trebui să facă acelaşi lucru fără să aştepte ca alte ţări membre să ceară la rîndul lor divorţul pentru a-şi păstra, de exemplu, identitatea culturală.

Britanicii, trebuie spus acest lucru, au votat pentru ieşirea din Uniune fiind excedaţi mai degrabă de o invazie europeană decît de una extra-europeană. Sutele de mii de est-europeni veniţi să caute de lucru în Marea Britanie au creat un sentiment de frustrare soldat în final cu dorinţa de a stopa acest tip de dumping social. Au înţeles oare liderii de la Bruxelles că dezechilibrele economice existente în interiorul Uniunii Europene, între Vest şi Est, pot fi la fel de nocive pentru proiectul comunitar ca şi imigraţia ilegală? Există vagi semne că strategii europeni încep să înţeleagă acest lucru, şi poate că pandemia este un factor stimulator în acest sens. Deja se vorbeşte despre necesitatea repatrierii unor industrii esenţiale, tocmai pentru ca Uniunea Europeană să nu mai fie dependentă de China şi de alţi parteneri îndepărtaţi.

După consumarea Brexit-ului, Bruxelles-ul ar trebui să deschidă un şantier urgent: cel de reechilibrare economică şi industrială internă, pentru ca milioane de est-europeni să nu rămînă veşnic zilierii Europei Occidentale.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe