Acest ministru al Culturii
Cum spuneam, ministrului Culturii nu-i e foarte clar ce este cu Festivalul „George Enescu“. Îi apare ca un fel de dihanie cîntătoare de lux, care mănîncă banii de autostrăzi. Repet aici declaraţia ministrului Barbu, ca să ştim despre ce vorbim: „Problema care s-a pus în şedinţele de Guvern, nu vreau să vă ascund acest lucru, fără a fi în măsură să vă dau exact detaliile financiare, problema care s-a pus şi care, cred eu, parţial pe bună dreptate, este dacă o ţară ca România îşi poate permite ceea ce SUA, Franţa, Germania încă nu s-au gîndit că îşi pot permite. Membrii Guvernului sînt conştienţi de vizibilitatea pe care o aduce Festivalul, deci trebuie să cîntărim avantajele pe care le aduce, brandul de ţară, în acelaşi timp, costă foarte mult, comparativ cu un kilometru de autostradă e cam acolo.“ Vorbele acestea îl plasează pe actualul administrator guvernamental al Culturii în galeria politrucilor care se ocupă de cultură doar pentru că treburile mai bănoase au fost distribuite altora, mai bine înfipţi.
După articolul de săptămîna trecută, am primit mesaje aprobatoare din partea multor oameni, care, spre deosebire de ministrul Culturii, chiar fac cultură în această ţară. Unul dintre ei mi-a spus că, dacă ar scrie el un articol despre această declaraţie, i-ar răspunde domnului Barbu cam aşa: „Sigur America nu-şi permite un asemenea festival. America, de altfel, nu-şi permite nici macăr un ministru al Culturii.“ Altcineva mi-a adus aminte că ministrul Culturii, în decembrie, era absolut sigur că vor fi găsiţi bani pentru construirea la Bucureşti a unei săli de concerte magnifice, monument al arhitecturii moderne, anume pentru Festivalul „Enescu“ – cel mai mare eveniment muzical al Europei. Pentru cel mai mare eveniment, cea mai grandioasă sală – părea să gîndească dl Barbu în primele zile ale mandatului. Dus de entuziasm, el spunea că acea sală va putea găzdui spectacole fenomenale, care să facă de ruşine pe cele de la Metropolitan. Am găsit acele declaraţii în memoria Internetului şi nu pot decît să zîmbesc astăzi, luînd act că, după doar trei săptămîni de ministeriat, dl Barbu împărtăşeşte o viziune mai prudentă. Cuminţel, să nu supere şefii hămesiţi de bani cu pretenţiile lui finuţe, taman în momentul în care presa relata dispute grele între miniştri, pentru banii marilor proiecte. La final de decembrie, omul era gata să dea gata America şi Europa deodată. La mijloc de ianuarie, se întreabă de ce am face noi ceva ce americanii şi europenii nu fac.
Însă, dincolo de toate aceste poziţii publice contradictorii, care mărturisesc năuceala celui pus să gestioneze ceva ce nu pare a înţelege bine, rămîne o chestiune pe care e corect să o ridic aici. De vreo şase ani, Bucureştii vuiesc de zvonuri veninoase pe acest subiect şi, după ştiinţa mea, nimeni nu a pus public problema, să o lămurim. Se spune că Festivalul „George Enescu“ costă mult. Mai precis, suspect de mult. Şi asta n-ar fi o problemă dacă s-ar plăti totul din bani privaţi. Dar sînt bani publici implicaţi, şi e firesc să discutăm public bugetul acestui festival. Adică, cît cheltuim pentru ce vrem să avem.
Două precizări sînt necesare. Mai întîi, pentru a stabili că acest festival costă mult sau puţin, trebuie să-l comparăm cu ceva. Cu alte festivaluri de pretenţii similare, de preferat. Nu am datele, nu intru în această analiză, dar cineva ar trebui să o facă. Oricum, dacă am decis să avem ceva de o amploare nemaiîntîlnită, trebuie să ştim că plătim mult pentru asta. Apoi, să vedem dacă beneficiul pe care cultura română îl primeşte de pe urma acestui festival justifică banii plătiţi. Aici, discursul chiar trebuie să fie decent. Dacă începem să echivalăm bugetul festivalului în număr de pîini, în număr de pensii medii şi în număr de ajutoare de şomaj, lansîndu-ne în tirade populiste, sîntem penibili. Sper să nu facem şi acum aşa ceva, deşi ministrul Culturii, echivalînd în lungimi de autostradă, exact asta a făcut. Dar noi nu sîntem ministrul Culturii, noi sîntem nişte oameni raţionali, deloc înnebuniţi de Antena 3, care vor să înţeleagă. Aşadar, care e beneficiul pe care festivalul îl aduce României?
Abordarea la prima mînă se repede spre vizibilitate. Adică, datorită acestui festival, se vorbeşte despre România în termeni respectuoşi, în locuri în care, de obicei, România nu există ca subiect de discuţie. Corect, e un beneficiu real. Apoi, lumea se mai gîndeşte la turismul cultural – străini care vin la Bucureşti anume să vadă concerte din festival. Iarăşi un punct de analiză de făcut. Eu am cunoscut, în zilele festivalurilor de acum doi ani şi de acum patru ani, asemenea oameni. N-am idee cîţi erau cu totul, cineva ar fi bine să le ţină socoteala, dar ceea ce pot mărturisi este că această categorie de turişti există, vin, i-am cunoscut. Dar mai mult decît aceste criterii de primă mînă, o analiză reală a impactului acestui eveniment asupra vieţii muzicale – parte a culturii în cel mai strict sens al cuvîntului – trebuie făcută. Într-un spaţiu muzical sărăcit, din care talentele fug de regulă, un asemenea eveniment la doi ani este ca aerul pentru asfixiat. Publicul şi muzicienii autohtoni, mai ales, chiar dacă nu reprezintă o masă electorală semnificativă, sînt chemaţi să spună dacă simt că acest festival le este benefic.
Altfel, ca cetăţean al unei ţări în care autostrăzile s-au plătit deja cu cel mai scump preţ, pe mii de kilometri, şi s-au construit doar cîteva zeci, vă zic, domnule Barbu, DA, vreau ca tot la doi ani guvernul meu să cheltuiască preţul unui kilometru de autostradă (unul singur, dar la preţul din contractul Bechtel) pentru un festival de muzică de anvergura pe care a dobîndit-o în ultimii ani Festivalul „George Enescu“.
Îl putem face mai scurt? Îl putem face mai ieftin? Poate. Dar Festivalul „Enescu“ a ajuns la un nivel pe care nimeni nu are dreptul să îl pericliteze. Iar dacă ministrul Culturii zice că nu e pregătit să discute cu oamenii care îl organizează, nu e în stare să negocieze cu Ioan Holender sau cu mai ştiu eu cine, şi stă cuminţel sub vorbele miniştrilor grei de bani de la masa Guvernului, atunci să-şi caute un serviciu unde înţelege, poate se manifestă şi el cumva.