Acelaşi Celibidache, dar alt eu

În 2001, cînd se împlineau cinci ani de la plecarea dintre noi a lui Sergiu Celibidache, am publicat într-o revistă culturală bucureşteană următorul text:

„Mă gîndesc adesea cu invidie la străzile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise şi exista cotidian în viaţa grecilor. Zeii înşişi păreau a nu avea altă preocupare decît relaţiile cu oamenii. Zeii erau în asemenea grad sociali, încît nu aveau nici o problemă în a se insera natural printre oameni. Înţelesurile profunde ale lumii lor erau mai uşor observabile decît cele ale lumii noastre, astăzi. Cerul era aproape de pămînt, ideile aveau greutate, misterele erau copleşitoare. Lumea mea, lumea noastră e văduvită de prezenţa obişnuită a sacrului, şi numai cîte un text din Mircea Eliade sau Rudolf Otto mă convinge, pentru puţin timp, de contrariu. Cărţile, cum se ştie, pot să convingă numai temporar. Sînt prea puţine cazurile în care o viaţă de om s-a ajustat după ideile unei cărţi pentru a putea constata altceva decît efemeritatea efectelor pe care le produc cărţile asupra noastră. Numai oamenii au puterea de a convinge absolut; numai viaţa unuia poate fi exemplară pentru altul. Ne conving cu adevărat numai faptele unei vieţi şi ne impresionează definitiv numai viaţa însăşi. Ca să nu disper şi ca să nu mă gîndesc la sinucidere ca la o soluţie, ca să cred că lumea asta mai are vreun sens şi ca să mai pot ridica, supus, ochii către Cer, am nevoie de povestea vieţilor unor semeni care să mă convingă.

Curg printre noi destine care dovedesc, totuşi, că nu sîntem o specie părăsită; sînt oameni pe această lume care încarnează un gest direct al divinităţii. Nu rari, ci unici, aceşti oameni ne aduc împăcarea cu lumea şi puterea de a înfrunta absurdul ei. Pentru mine, Sergiu Celibidache a fost un asemenea om. Celibidache nu a fost doar un mare şef de orchestră, nu a fost doar omul care l-a reinventat pe Bruckner şi nu a fost doar promotorul unei teorii noi despre muzică (mă refer la insuficient explicata fenomenologie muzicală). Celibidache a fost un semn divin. Celibidache a avut geniu.

Dacă Sergiu Celibidache a fost posibil înseamnă că planeta asta nu se rostogoleşte pierdută într-un abis haotic. Dacă Sergiu Celibidache a fost posibil înseamnă că zeii nu ne-au uitat de tot şi, din cînd în cînd, mai vin printre noi. Dacă Sergiu Celibidache a fost posibil înseamnă că ne putem salva prin muzică.

Muzica este ambivalenţa însăşi. Ea este, în acelaşi timp, cît se poate de abstractă (ne-o spune Hegel) şi cît se poate de concretă (ne-o spune experienţa noastră zilnică). Ea este, deopotrivă, divină şi umană. Ea este concidentia oppositorum şi mai mult decît atît. Muzica are în ea rezolvarea armonică a tuturor antinomiilor posibile. Materia muzicii – sunetul este tot ce poate fi mai misterios pentru că, în forma sa primitivă, este zgomot şi, în forma sa privilegiată, este muzică. Nimic dintre cele pămînteşti nu este, în acelaşi timp, atît de sofisticat şi atît de simplu. Nimic altceva nu ascunde în sine, latent, puterea saltului de la natural la supranatural. Probabil că de aceea Celibidache spunea că nu există nimic pe această lume care să poată fi numit muzică. Există numai o realitate care poate fi descoperită prin sunetele supuse unei alchimii speciale care se cheamă muzică. Muzica – repeta Sergiu Celibidache – nu există în sine, ci se naşte de fiecare dată cînd este cîntată. Muzica este legătura misterioasă între ce aud şi lumea mea interioară şi, de aceea, muzica nu poate fi asumată decît ca o experienţă individuală. Toată arta lui Celibidache este o viziune asupra lumii bazată pe convingerea că sîntem unici şi că valoarea supremă a Creaţiei este unicitatea, irepetabilitatea.

Toţi melomanii ştiu care este amprenta Maestrului: lentoarea. Tempo-urile lui Celibidache sînt încete, profunde, metafizice. Fiecare notă se aude clar şi pare o monadă; fiecare sunet cade în noi şi îşi epuizează, fără rest, rezonanţele. La fel ca şi sunetele emise de orchestrele strunite de bagheta sa, destinul lui Celibidache s-a împlinit în toate sensurile. Să plecam pentru o secundă capul, gîndindu-ne la cel care a fost Sergiu Celibidache.“

Anul acesta, în iunie, se vor împlini 100 de ani de la naşterea sa. Recitesc acest text şi mă întreb dacă aş scrie la fel şi cu această ocazie. Nu cred. Între timp, relaţia mea cu arta lui s-a amplificat, s-a aprofundat, s-a nuanţat. Graţie şirului de discuri scoase de EMI în ultimul deceniu, l-am putut asculta mai atent şi mai complet. Exerciţiul de admiraţie ar suna altfel. Îl voi face în iunie.