Această frumoasă expresie numită „solidaritate europeană“
De la anunţarea rezultatelor referendumului din Crimeea şi de la aplicarea precipitată a planului de preluare a regiunii de către Rusia, putem spune că ne-am trezit într-o lume nouă.
Am fost martori la prima anexare teritorială de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul european. Şi nimic nu mai poate fi ca înainte, după ce sistemul european, bazat pe inviolabilitatea frontierelor, a fost bulversat prin intervenţia brutală a Rusiei. Astfel că aceia dintre noi care credeau că pacea în Europa este un dat, este ceva precum aerul pe care-l respirăm, ar trebui să se mai gîndească o dată. Adevărat este că NATO şi Uniunea Europeană, organizaţii create tocmai în ideea asigurării pacii, prin securitate colectivă, democraţie şi bunăstare economică, şi-au atins scopul timp de peste o jumătate de secol.
Vor reuşi NATO şi Uniunea Europeană şi de această dată? Depinde de voinţa liderilor şi, mai ales, de a liderilor din Uniunea Europeană. După cum am putut vedea în urma reuniunii miniştrilor de externe, sancţiunile pronunţate de Uniunea Europeană împotriva Rusiei sînt, cel puţin pentru moment, mai mult de natură simbolică. Cîteva interdicţii de călătorie şi ceva blocări de active pentru o serie de responsabili ruşi şi ucraineni proruşi, din structurile de decizie politică sau de securitate. Nimic însă care să lovească în inima intereselor oligarhilor sau ale marilor companii ruseşti (deci tot ale oligarhilor).
Nimeni nu spune că aplicarea unor sancţiuni mai aspre ar fi un lucru simplu. Între Europa şi Rusia există numeroase interdependenţe şi e normal să fie aşa. În lumea de azi, economiile nu mai pot fi autarhice. Este însă de aşteptat ca economia rusă să se resimtă mai tare decît cea europeană, în urma sancţiunilor economice, din simplul motiv că este cu mult mai slabă şi mai puţin competitivă. Dar şi Europa are o slăbiciune: nu toţi europenii vor fi dispuşi să accepte, în aceeaşi măsură, neajunsurile legate de sancţionarea Rusiei. Probabil că prin fostele ţări comuniste, prin Polonia, România, prin statele baltice şi poate şi prin alte părţi, oamenii ar fi dispuşi să accepte anumite sacrificii, ca un preţ al menţinerii Rusiei la distanţă. E greu de crezut însă că lucrurile vor sta la fel şi dincolo de fosta Cortină de fier.
În definitiv, de ce ar fi neamţul sau francezul sau olandezul atît de bucuroşi să mai strîngă o dată cureaua, după o criză şi aşa severă, şi asta de dragul... Ucrainei? În geografia mentală a vest-europeanului, Rusia este undeva foarte departe (cu excepţia bogaţilor turişti ruşi, care sînt doriţi aproape). Cît despre Ucraina, ea pare... şi mai departe.
Iar dacă oamenii din Vest nu se simt mişcaţi de cauza Estului Europei, de ce s-ar expune liderii? Mergînd foarte departe cu sancţiunile economice şi riscînd pierderi în propriile economii, liderii politici din Vest s-ar expune, evident, sancţiunii electorale. S-ar expune în mod inutil – ar considera ei.
Desigur că aici, în Estul Uniunii Europene, cunoscînd pe pielea noastră efectele expansiunii Moscovei, vedem lucrurile altfel. Şi avem dreptate să le cerem partenerilor din Vest să fie mai atenţi şi mai duri cu Rusia, în numele interesului colectiv.
Dar ar fi bine ca, înainte de a ridica vocea prea mult şi a repune pe tapet vechile teorii ale conspiraţiei, de la Yalta pînă la Malta, să privim puţin şi prin ograda noastră. Prin ograda noastră, a României, ca să nu ne referim la alţii.
Avem în palmares măcar două ocazii recente în care am fi putut face mai mult pentru interesul comun al Europei – şi n-am făcut-o.
Prima: am refuzat trimiterea unor militari, la cererea Franţei, în intervenţia din Darfour (Sudanul de Sud, 2007-2008). Nu că Franţa s-ar fi bazat pe contribuţia noastră armată – se descurcă francezii şi singuri în Africa, la nevoie. Contribuţia noastră ar fi fost doar simbolică – încă un drapel, pentru a nu lăsa singură Franţa, fostă putere colonială în Africa.
Şi a doua: în primăvara anului 2011, România s-a numărat printre statele membre ale Uniunii Europene care s-au pronunţat împotriva unei acţiuni de introducere a unei zone de excludere aeriană deasupra Libiei, în scopul de a împiedica avioanele lui Gaddafi să-i bombardeze pe rebeli. Din nou, nu contribuţia noastră militară ar fi fost esenţială – de asta urmau să se ocupe britanicii şi francezii. Important era sprijinul nostru politic pentru ceea ce ar fi putut fi prima expresie a unităţii militare a Uniunii Europene.
Nu am sprijinit aceste cereri din partea partenerilor europeni pentru că – nu-i aşa? – pe noi nu ne interesează Africa (sau poate în baza unor trecute bune relaţii cu Gaddafi). Şi dacă, acum, partenerii noştri din Vest vor spune că nu-i interesează să-şi strice relaţiile cu Rusia de dragul Ucrainei sau al Republicii Moldova?
Desigur că avem dreptate să cerem acum solidaritate din partea „vechii Europe“, dar să recunoaştem că nici noi n-am fost perfecţi. Nu că acum ar trebui plătite poliţe – chiar nu e momentul. Dar putem consatata că noi, cei din Uniunea Europeană, mai avem mult pînă să devenim conştienţi de interesele noastre comune, din stepa estică şi pînă în Africa sau peste tot în lume. Şi de aceea nu sîntem atît de puternici precum ne-am dori.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.