Absurdul de zi cu zi. Comunicarea
Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens. Exclud reaua-credinţă pentru că văd cum această situaţie se generalizează – nu e vorba doar despre mine, nu e vorba doar despre un anumit mijloc media.
În anii ’50, erupea pe scenele lumii libere un gen de teatru – zis „al absurdului“, de unii, zis „al deriziunii“, de alţii – în care actorii vorbesc unii cu alţii, dar nu se ascultă. Piese întregi, capodopere, unele dintre ele, sînt construite din discursuri paralele, fără legătură unul cu celălalt, şi nu puţine sînt acelea în care personajele încheie piesa rostind onomatopee, litere întîmplătoare, sunete nearticulate în cuvinte. Mai mult, ceea ce spun personajele sînt doar jalnice clişee ale cotidianului mediocru. Vorbele nu mai pot umple spaţiul dintre oameni. Singurătatea a învins definitiv. Cuvintele însele s-au surpat. Nonsensul domneşte tiranic şi absurdul dănţuieşte savaotic peste bietele fiinţe năucite şi rătăcite în ele însele. Profesorii de actorie spun că acel gen de teatru a şi produs un anume stil de actorie. În fine, moda acestui gen dramaturgic a fost depăşită. A marcat secolul trecut, a lăsat în istoria literaturii universale nume uriaşe, inclusiv nobeliarzi, dar a trecut. Dramaturgia de azi explorează pe alte piste rătăcirile omului. Dar impresia mea este că realitatea la care acel teatru se referea nu a pierit deloc, dimpotrivă, cunoaşte, în această vîrstă a democraţiilor europene, un nou moment maxim. Mi se pare sufocant. Chiar e nevoie de cineva („o forţă de undeva“, cum spunea un vecin de-al meu acum 35 de ani cînd încerca să-mi vorbească despre Dumnezeu) care să intervină pentru a readuce firescul comunicării printre noi. Altfel, vom muri ca fiinţe sociale şi nici măcar rugăciunea noastră de final nu se va auzi pentru că, pînă atunci, şi comunicarea cu Cerul va fi imposibilă, precum este cea de pe Pămînt.
Pe de o parte, constat o preocupare tot mai mare a actorilor sociali (corporaţii sau partide politice, ong-uri sau biserici etc.) pentru comunicarea publică. Au apărut ştiinţe ale comunicării. Au apărut şcoli de toate felurile anume dedicate comunicării. Sînt din ce în ce mai mulţi experţi în comunicare – mulţi dintre ei bine plătiţi pentru această expertiză. Comunicarea a devenit o obsesie în sine. Se dau bani grei pe „consultanţă“ în comunicare (ghilimelele evocă o anumită doză de ironie în acest caz). Se fac cursuri populare de comunicare şi se duc să se antreneze în comunicare oameni de toate vîrstele şi din toate profesiile.
Pe de altă parte, constat o tendinţă tot mai accentuată a tuturor celor care vor să comunice spre manipulare, propagandă falsă şi minciună sau, cel puţin, spre diversiuni ori trucuri şi giumbuşlucuri menite să-i deruteze pe toţi ceilalţi, dacă tot nu pot să-i convingă. Comunicarea a devenit o metodă de a vinde ceea ce ai de vîndut sau de a obţine ceea ce ai de obţinut. Aceste două preocupări combinate produc un rezultat global dezastruos. Cetatea pare un fel de Babel isteric, în care se comunică haotic, cacofonic, indescifrabil. Comunicarea, astăzi, face victime mai multe decît un război din vremurile în care ea nu devenise nici industrie, nici ştiinţă. Acesta e aspectul grav. Numai că de fiecare dată cînd situaţia e gravă, apare şi rizibilul într-o formă sau alta. În cazul acesta, în forma caraghiosului. Comunicarea, industrializîndu-se, profesionalizîndu-se şi autonomizîndu-se, a produs o nouă specie umană: comunicatorul. Adică omul capabil să comunice bine. Sau, în fine, mai bine decît alţii. Acesta e unul gureş, expresiv ca un actor, bine stăpînitor al raţionamentului (chiar şi sofistic) şi al vocabularului (chiar şi spurcat). În spatele lui sînt făcătorii de mesaje. Cei care îi spun comunicatorului ce să comunice. Iarăşi, o evaluare generală ne arată că proliferarea acestui gen nu a adus deloc claritate, limpezime sau rigoare în lumea reţelelor infinite de comunicare, ci a adus mai multă confuzie şi mai multă nervozitate. Comunicatorul este, în fond, produsul absurdului generat de căderea comunicării în cronică neputinţă. Deunăzi, cineva pleda la televizor că politicienii trebuie să aibă comunicatori ca să transmită ceea ce fac sau au ei de gînd să facă. Pentru că am ajuns şi aici: avem politicieni care nu pot să comunice. În curînd vom avea alergători care nu pot să alerge, patinatori care nu ştiu să patineze sau înotători care nu ştiu să înoate. Pentru acest gen de oameni – tot mai mult produs de mediul nostru social – se vor găsi comunicatorii potriviţi care să ne spună cît de bine aleargă, patinează sau înoată ei.
Foto: M. Chivu