A giorno
O schimbare de sens destul de surprinzătoare a suferit la un moment dat sintagma italienească a giorno, preluată inițial pentru a caracteriza gradul înalt de lumină artificială produsă într-un anumit spațiu, iluminarea „ca ziua” (DEX). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, formula apărea deja destul de frecvent în presa românească; originea sa italiană era ușor de recunoscut, dar la impunerea în limbă ajutase probabil și prezența italienismului în limba franceză. În dicționarele franceze actuale, locuțiunea adverbială și adjectivală à giorno apare ca parțial adaptată grafic (prin echivalarea prepoziției italienești a cu prepoziția franceză à, scrisă cu accent), dar păstrînd o pronunțare tipic italienească. În Trésor de la langue française informatisé sînt indicate atestarea din 1838 a locuțiunii și contextul tipic: illuminé à giorno.
Presa românească folosea formula, cu a fără accent (ca în italiană) sau cu accent (dovadă a intermediarului sau a modelului francez): „Seara, Bursa va fi luminată a giorno” (Steaua României, 16 iunie 1878), „iluminațiune a giorno”(Gazeta Transilvaniei, 22 august 1878), „tunel… luminat à giorno prin lumină artificială” (Familia, 16 octombrie 1880) etc. Entuziasmul în fața progresului tehnic, în cazul dat al iluminatului artificial, a dus la atribuirea de conotații pozitive, care au transformat locuțiunea a giorno într-o marcă superlativă. Cîteva decenii mai tîrziu, contextul istoric reducea drastic euforia, asociind expresia cu note sarcastice. În timpul războiului, ziarele relatau frecvent încercări ale utilizatorilor de a evita plata curentului electric, condamnîndu-i pe „amatorii de iluminație à giorno prin măsluirea mecanismelor contoarelor” (Universul, 11 octombrie 1943). Și mai marcată negativ devenise iluminarea în anii 1980, în contextul restricțiilor drastice impuse de politica de economii a regimului comunist: „unii și-au îngăduit, în contextul efortului pe care obștea îl face spre a drămui fiecare kwh, să risipească energia electrică iluminîndu-și «a giorno» curțile” (Informația Bucureștiului, 29 ianuarie 1985); „unii cetățeni își luminează noaptea curțile «a giorno», risipind nesăbuit kilovați” (Cuvîntul nou, 23 aprilie 1986).
Sensul pozitiv și chiar superlativ al sintagmei a permis, în registrul colocvial-argotic, un transfer de la contextul primar al luminii la situații foarte diferite, mult mai generale. În 1935, în articolul „Note de argot“, P. Ciureanu înregistra forma giorno cu definiția „frumos, distins”, ilustrînd-o prin sintagma un fraier giorno. Autorul articolului oferea și explicația extinderii semantice, pornind de la îmbinarea tipică luminat a giorno – „considerată sinonimă cu «luminat frumos»”. Îmbinările stranii de cuvinte (mai ales pentru cine știa că giorno înseamnă, în italiană, „zi”) au devenit și motiv de ironizare. Alexandru Graur amintește, în Capcanele limbii române (1976), că „despre un politician de prin anii 30 se spunea că ar fi zis să cînte muzica a giorno”. Episodul este pomenit în presa vremii, cu referire la D.R. Ioanițescu: „să amintim că la un recent banchet fostul ministru a strigat: – Să cînte muzica… a giorno!” (Rampa, 17 octombrie 1935). Enunțul a fost reluat, ca o etichetă caracterizantă și caricaturală, într-o parodie publicată mai tîrziu în Dreptatea („Durac a vorbit“, 16 ianuarie 1938).
Peste cîteva decenii, surprinzătoarea extindere semantică a fost confirmată de Mihai Petre, în articolul „Noi contribuții la studiul argoului studențesc“ (1978), în care forma giorno era înregistrată ca avînd sensul „bun, înțelegător”. Sporadic, formele argotice apar în texte literare din epocă: „avînd întîlnire cu o femeie «giorno»” (Mihail Grămescu, în Viața Românească, mai 1982); „Așa!... Giorno!” (Mihai Ispirescu, în Teatrul, 19, 1982). Glosarele și dicționarele de argou mai recente confirmă valoarea de marcă apreciativă a cuvîntului: a fi giorno înseamnă „a fi om de încredere, fin; de calitate superioară” (Traian Tandin, Limbajul infractorilor, 1993), respectiv „de calitate superioară, excelent” (George Volceanov, Dicționar de argou al limbii române, 2006).
În italiană (conform dicționarului etimologic al lui Manlio Cortelazzo și Paolo Zolli, din 1999), există, în afară de contextul illuminare a giorno („cu intensitate”), și construcțiile mettersi a giorno, „a se informa, a-și aduce la zi informațiile”, și a giorno, calc după fr. à jour, folosit pentru lucrările ornamentale în piatră perforată, care lasă deci să treacă lumina. Acest ultim a giorno – echivalent în română cu împrumutul din franceză ajur – pare să fi circulat în limbajul arhitectural mai vechi, fiind folosit de Hasdeu, în Ursita (1864), unde se vorbește de „un amvon spațios, sculptat a giorno și poleit cu aur”, sau de G. Ionnescu-Gion, care descrie, în Istoria Bucureștilor (1899), „crucile lucrate a giorno”. E drept că ajur se folosea și pentru dantele, broderii etc., dar e mai greu de crezut că din asemenea echivalențe s-ar fi extins utilizarea cu sens superlativ a lui a giorno.
În prezent, forma giorno pare a fi un argotism învechit, folosit destul de rar, ca adjectiv – „în rest... ești băiat giorno!!!!”(bzi.ro) – sau ca adverb: „asta înseamnă, pardon, ori că tu o duci giorno, deci ce-ți mai pasă de restul muritorilor, (…) ori că ai naturelu oleacă sub nivelul percepției comune” (europeea.ro). Argotismul a avut totuși momentul său de succes (și de ridiculizare).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).