A fost odată un Zid…

Era cald în acel septembrie. Să te tot plimbi prin Piaţa Sfatului. Să le explici unor puşti de op’şpe ani despre Kronstadt, bresle, Biserica Neagră. Mai interesant era că puştanii erau din Germania Federală. Din Hamburg. De la cel mai bun liceu al oraşului. Blankenese. Cîţiva ani mai tîrziu, am ajuns în Hamburg şi am aflat mai multe despre acest cartier, cîndva oraş de sine stătător, acum parte a Hansei, zonă de lux, locuită doar de înalta burghezie. În sfîrşit. Pe vremea aia, pe cînd îi plimbam pe puştanii de clasa a XII-a prin Piaţa Sfatului, aveam alte griji. În primul rînd, cum să îi feresc de belele. Nu-i vorbă, aveau cu ei doi profesori grijulii, amabili şi fermi, în acelaşi timp. Cu unul dintre ei vorbeam pe drumul de întoarcere către hotel. Bîrfeam politichia de pe la noi şi de la ei. Din prima zi de cînd am preluat grupul, de la aeroport, ca ghid, după ce le-am zis care este ora locală şi am trecut în revistă programul, le-am zis cum ziceam întotdeauna grupurilor de turişti-Vest, la primul contact: „Republica Socialistă România este o ţară în care libertatea de exprimare este garantată, astfel încît, de acum încolo, vom face un joc: voi mă întrebaţi ce vreţi şi eu vă răspund ce pot.“ Oamenii se amuzau şi mă fereau, apoi, de obligaţia vreunei minciuni. Unii şoferi de autocar (dintre care nu puţini ştiau germana) ciuleau urechile. Să aibă ce să scrie ulterior în raport, probabil.  

Şi bîrfeam politică, zic. Despre situaţia sub Ceauşescu nu era mare lucru de vorbit. Domnul profesor ştia în ce ţară vine. În zece minute, i-am oferit cîteva informaţii suplimentare legate de cotele de zahăr, ulei, carne şi salam, despre cozile de ore întregi la sticksuri, hîrtie igienică sau pastă de dinţi chinezească şi… cam gata. Aşa că am trecut la a vorbi despre „ei“. Nu ştiu ce mi-a venit, l-am întrebat dacă vede posibilă Reunificarea. „Exclus! Nu o văd posibilă în următorii 50 de ani!“ Era septembrie 1989.

Zilele astea, cînd se fac 25 de ani de cînd Reunificarea s-a petrecut, de fiecare dată cînd văd la televizor cîte un documentar despre căderea Zidului, îmi amintesc de amicul meu, profesorul de liceu din Hamburg. Îmi dau seama că, în ciuda analizelor ulterioare, academice şi bine documentate, care arată că era inevitabil, că sistemul era putred, că URSS-ul nu mai făcea faţă, că totul era pregătit pentru Marea Cădere a Zidului, prea puţini se aşteptau la acea rapidă succesiune de evenimente. În afară, poate, de Scorpions („Wind of change“) şi Sting („Russians love their children, too“). Unii spun că nici măcar americanii nu erau tocmai pregătiţi pentru aşa rapidă victorie, după atîţia amar de ani în tranşeele Războiului Rece. Alţii povestesc că nici francezii, nici englezii nu au fost încîntaţi de perspectiva Reunificării. Că au fost rezerve serioase. Morale: „44 de ani reprezintă prea puţină penitenţă pentru crimele celui de-al Doilea Război.“ Economice: „Acum, după un ditai Planul Marshall şi după o uriaşă scutire de datorii, americanii vor să ni-i bage în coastă şi pe piaţa unică.“ Politice: „Ar fi prea mari, prea puternici, mai greu de negociat cu ei în Bruxelles, o să facă numai cum îi taie capul.“  

La un sfert de secol după, unele temeri se dovedesc îndreptăţite. Puterea economică a Germaniei este formidabilă. După ce au reuşit, în chinuitorii ani ’90, să aducă pe linia de plutire „Noile Landuri“ (adică fosta RDG), nemţii (cam) dictează liniile de dezvoltare ale întregii Uniuni Europene. Orice cifră care indică o încetinire a ritmului german de creştere provoacă frisoane la Bruxelles. E drept, obsesia antiinflaţionistă, intrată în ADN-ul politic al nemţilor de cînd cu experienţa Republicii de la Weimar, irită Europa. „Blochează creşterea economică!“ ţipă francezii. 

Atunci, în septembrie 1989, profesorul din Hamburg nu îşi imagina Reunificarea. Argumentul lui era cel moral. „Nu cred că se cade. Sîntem o naţiune înfrîntă. E prea devreme. Uită-te la copiii ăştia. Ar fi tentaţi să uite nazismul.“ Bunicul lui murise la Mauthausen. Deţinut politic. 

Complicată trebuie să fie viaţa unui tînăr neamţ. El are de făcut nu unul, ci două exerciţii de ne-uitare. Trebuie să înveţe atît despre gardianul de la Auschwitz, cît şi despre cel de pe Zid.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.