A fi în siguranță
Scriind despre frică în urmă cu ceva timp, îl citam pe Benjamin Franklin care făcea undeva o observație interesantă: oamenii dispuși să sacrifice libertatea în numele unei securități personale efemere nu merită nici libertatea, nici securitatea în cauză. Constatarea – foarte adevărată, altfel – îmi persistă în minte de mai multă vreme. De aceea, am început să-i evaluez, cum se întîmplă îndeobște, detaliile și, ca atare, am ajuns să mă întreb ce este, în ultimă instanță, această „securitate personală”, această nevoie constantă de siguranță, nevoie pe care toți încercăm să ne-o satisfacem cu asupra de măsură și adesea, precum în critica legitimă a părintelul fondator american, cu un preț aflat sub standardele normale de demnitate umană. Detectez din start aici niște nuanțe conotative stranii. Ce înseamnă siguranța, adică stabilitatea, certitudinea, predictibilitatea, echilibrul etc., atunci cînd te naști pe o „stîncă” – fie ea și puțin mai complexă din punct de vedere geologic – denumită „planetă” și situată, posibil, la marginea unui „univers” întunecat, necunoscut, misterios și, prezumtiv, „infinit”, apt așadar de a se reinventa/recicla/restructura/redefini/remodela/reconstrui, ab initio, într-o manieră continuă? Colac peste pupăză, ce înseamnă toate cele menționate mai sus în interiorul unei specii, homo sapiens, trăitoare pe amintita „stîncă”, specie, nota bene, a cărei trăsătură definitorie, verificată istoric, rămîne nesăbuința? Proiectată pe un asemenea fundal – cît se poate de obiectiv în fond, derivat carevasăzică din specificitatea existenței noastre –, ideea siguranței (individului) devine, să admitem, aberantă. Muritori, trecători, vulnerabili, limitați, ignoranți, dezechilibrați, șovăitori, predispuși la eroare și mai ales, repet, nesăbuiți, oamenii oferă, în evoluția lor milenară, imaginea perfectă a „insecurității” structurale, a unei fragilități esențiale și nicidecum circumstanțiale. Din ce motiv căutăm deci, atît de insistent-compulsiv, starea de siguranță, fiind gata să renunțăm la „stări” umane mai nobile și, totodată, mai adecvate facultăților raționale cu care am fost înzestrați, ca starea de libertate bunăoară?
Din instinct, vor răspunde biologii și, strict somatic judecînd faptele, ei au, fără îndoială, dreptate. Impulsul supraviețuirii, ivit, atavic, din creierul nostru reptilian, ne aruncă, pesemne orbește uneori, în lupta (absurdă sau nu, depinde de unghiul de reprezentare adoptat) de supraviețuire animală, unde cîștigarea securității proprii, indiferent de durata sa, constituie o miză vitală. Ce mă miră pe mine profund în acest context e altceva, iar, cu amănuntul în chestiune, ating practic punctul nevralgic al discuției de astăzi. Privind atent mișcarea umanității de-a lungul istorie sale, ai fi tentat să afirmi că, într-un anumit sens, unul, neîndoios, paradoxal, individul și-a găsit cumva mult-dorita siguranță. Să nu uităm că – tocmai în virtutea instabilității ei funciare – omenirii i s-a prezis (în atîtea rînduri, încit momentele nici nu mai merită a fi menționate) pieirea, haosul, catastrofa, extincția! Și totuși, iat-o, în continuare, după nenumărate secole „apocaliptice”, defilînd, cu aplomb, pe „stînca” solitară din „marginea” universului! În mod bizar, specia a înflorit, a progresat, atingînd, pe diverse intervale cronologice, neașteptat, „iluzoriul” echilibru și „falsa” stabilitate, ambele, aspecte ale „aberantei” securități inițiale. Reprezintă, prin urmare, cu adevărat, obsesia siguranței o utopie a umanității? Pe baza evoluției noastre (incontestabile, din perspectivă faptică), statisticienii ar răspunde, cu argumente rezistente, cred, că nu. Calculul probabilistic simplu confirmă ipoteza că noi deținem, ultimativ, în pofida tuturor inconsecvențelor pe care le arătăm, capacitatea intrinsecă de a fi safe, de a ne crea un anumit grad de securitate, atît pe palierul vieții personale, cît și pe cel al vieții colective. Este atunci efortul insului de dobîndire a siguranței o pornire injustă, absurdă, imorală și chiar indecentă, la analiza de detaliu? Vom fi obligați să spunem că nu. Dimpotrivă, nevoia de securitate funcționează în postura unuia dintre „motoarele” supraviețuirii noastre imediate. Este „motorul” progresului istoric însuși, mai precis.
Cu o precizare însă: a căuta și, ulterior, a găsi starea de siguranță nu trebuie să ducă la generarea insecurității și instabilității celuilalt. Darwinismul, deși bun „observator” al chestiunii, nu se dovedește și un bun „explicator” al ei. Trebuie să recunoaștem că, practicată excesiv, nevoia de siguranță se poate transforma, precum multe alte impulsuri similare, din virtute, în viciu. Raportîndu-mă astfel la această curiozitate a istoriei omenești, am înțeles, în final, și de ce Benjamin Franklin punea securitatea proprie, atît de neconcesiv, în relație disjunctivă cu libertatea generală.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.