25 de ani de la încheierea războiului din Bosnia-Herţegovina

16 decembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Din ce spun trimişii speciali ai ziarelor franceze la Sarajevo, Bosnia-Herţegovina nu sărbătoreşte în nici un fel trecerea a 25 de ani de la semnarea acordurilor de la Dayton care puneau capăt războiului fratricid dintre sîrbi, croaţi şi musulmani. Aceste acorduri negociate de fapt în Statele Unite, la baza militară americană de la Dayton, au fost semnate la Palatul Élysée pe 14 decembrie 1995. Ele amintesc de o înfrîngere diplomatică a Uniunii Europene pentru că tot americanii au trebuit să intervină atunci, pentru a treia oară în decursul unui secol, ca să stingă un incendiu european.

În aprilie 1992, cînd a izbucnit conflictul din Bosnia-Herţegovina, Uniunea Europeană a crezut că va fi capabilă să-i convingă pe beligeranţi să găsească o cale de înţelegere. În februarie tocmai fusese semnat Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană era formată din numai 12 ţări, şansele de a se exprima la unison în privinţa unei astfel de crize erau mai mari decît acum… Dar nu a fost aşa. Europa occidentală a rămas neputincioasă în faţa unei crize ale cărei straturi complicate le-a înţeles cu greu.

Nu au lipsit însă gesturile mediatice puternice. Pe 28 iunie 1992, preşedintele de atunci al Franţei, socialistul François Mitterrand, efectua o vizită rapidă, dar încărcată de simboluri, la Sarajevo. Capitala Bosniei se afla practic înconjurată şi asediată de sîrbi, dar aceştia l-au lăsat pe Mitterrand să-şi facă numărul, ei se ştiau sprijiniţi pe ascuns de Franţa. Lui François Mitterrand îi plăceau filozofii, iar liderul de atunci al bosniacilor, Alia Izetbegovici, avea o oarecare faimă de filozof. Occidentalii au crezut chiar că el încarna ideea de societate plurietnică şi pluriculturală, o valoare intrinsecă a Europei. Nici François Mitterrand şi nici un alt filozof, ultramediatizatul Bernard-Henri Lévy, nu au reuşit însă în anii următori să evite instalarea barbariei în inima Balcanilor şi pe continentul european, la două ore cu avionul de Paris şi de Berlin.

Europenilor din Vest, dar şi întregii lumi, de fapt, i s-a „predat” atunci un fel de lecţie de geografie balcanică prin intermediul veştilor stupefiante şi monstruoase transmise din regiunea fostei Iugoslavii. Vukovar, Sarajevo, Mostar, Srebreniţa… Fiecare nume care se încrusta în memoria colectivă însemna un act de barbarie. Unele apelative au reprezentat dintotdeauna un fel de confort mental pentru occidentali. Toţi locuitorii Uniunii Sovietice erau sovietici, toţi locuitorii Federaţiei iugoslave erau iugoslavi. Iar Balcanii erau de multă vreme consideraţi „un butoi de pulbere”. Pe măsură ce creştea numărul victimelor în Bosnia-Herţegovina şi marele public îşi aprofunda cunoştinţele asupra zonei, el afla, de exemplu, că sîrbii erau ortodocşi, că bosniacii erau musulmani şi croaţii erau catolici.

Acordurile de la Dayton au reuşit totuşi să limiteze numărul morţilor, în Bosnia-Herţegovina, la numai o sută de mii. Atît Organizaţia Naţiunilor Unite, cît şi Uniunea Europeană au mai descoperit atunci, mai ales după masacrul de la Srebreniţa din iulie 1995, că abcesele naţionaliste din Europa nu erau deloc eradicate, aşa cum se credea… De fapt, nimeni nu-şi imaginase la acea oră că într-o Europă deja zguduită de două războaie mondiale şi de un Război Rece, dar mai ales după căderea comunismului şi după triumful ideii de democraţie, ar mai putea izbucni conflicte sîngeroase alimentate exclusiv de febre naţionaliste.

După revenirea calmului, Bosnia-Herţegovina a intrat sub o lungă tutelă internaţională. Divizată în două entităţi, una sîrbă şi una croato-musulmană, această ţară nu şi-a mai regăsit însă vitalitatea. Cei 25 de ani care au trecut de la încheierea războiului nu au vindecat rănile sufleteşti provocate atunci, dovadă că partidele naţionaliste domină în continuare peisajul politic. Copiii nu sînt educaţi în comun şi nu li se predă un singur manual de istorie, fiecare comunitate îşi educă de fapt separat tinerii. Cotidianul Le Figaro scria recent despre faptul că Bosnia-Herţegovina se videază treptat de forţele sale vii şi de materia sa cenuşie. Potrivit unui raport ONU, dacă plecările continuă în ritmul actual, peste 50 de ani vor mai rămîne în Bosnia doar un milion cinci sute de mii de locuitori. În urmă cu doi ani, populaţia ţării era evaluată la trei milioane trei sute de mii de locuitori.

Numeroşi artişti europeni continuă să fie însă fascinaţi de Sarajavo, ca simbol al unui ideal: societatea plurietnică şi pluriculturală. În timpul asediului de la Sarajevo, mulţi jurnalişti europeni au transmis de la faţa locului imagini şi reportaje tulburătoare. Războiul bosniac mai este sursa unui mare număr de filme de lungmetraj (cel puţin 44 sînt repertoriate pe site-ul cinetrafic.fr). Nici scriitorii nu au rămas mai prejos şi bine au făcut. Personal, am fost foarte impresionat de o carte apărută imediat după războiul bosniac, în 1996, intitulată Cronica celor uitaţi, scrisă de un martor ocular, Velibor Colic, fost jurnalist, dar şi soldat înrolat în Bosnia şi care a dezertat în 1992 şi s-a stabilit ulterior în Franţa.

Comemorarea a 25 de ani la încheierea războiului din Bosnia ar fi meritat, cred, o reflecţie mai aprofundată, pretutindeni în Europa, pe numeroase teme, începînd cu una esenţială: cum să facem ca oameni avînd religii diferite (sau fiind atei), formaţi de culturi şi tradiţii diferite, să convieţuiască totuşi paşnic şi să-şi găsească valori comune?

Uniunea Europeană are tot interesul să fie prezentă în Balcani şi să propună un proiect de societate viabil în această regiune. Pentru că, în caz contrar, vin alţii cu propunerile lor. Rusia, Turcia, ţările arabe din Golf, precum şi o nebuloasă mafiotă fără scrupule şi fără nimic sfînt îşi dispută deja influenţa în Bosnia-Herţegovina.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe