2011 - canta che ti passa
Pentru mine, 2011 a fost un an amestecat, fără mult sens, absurd în multe privinţe. Realizările anului s-au petrecut în lumea cărţilor. Anul acesta a apărut convorbirea în volum pe care am purtat-o cu marea soprană şi profesoară Virginia Zeani: Canta che ti passa – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Galaxia Gutenberg.
Cartea s-a bucurat de un splendid succes. Adică, un succes imens într-un grup relativ mic de cititori. Este genul de succes care îmi place tot mai mult. Imens pentru cît mai puţini – am ajuns la concluzia că acesta e succesul adevărat, că aceasta e scara justă a succesului. Sigur, puţini sînt cei preocupaţi de operă şi, dintre ei, doar o parte ştiu bine cine este Virginia Zeani. Pentru ei, cartea aceasta a fost o mare bucurie şi am primit, emoţionat, zeci de mesaje entuziaste din toate colţurile ţării. Nu multe, doar cîteva zeci. Cartea s-a lansat succesiv la Tîrgu Mureş, Cluj şi Bucureşti, în luna mai. Virginia Zeani povesteşte pe larg despre viaţa şi cariera ei. Un destin uluitor! Cu această carte, Virginia Zeani ataşează calităţilor ei fantastice de soprană şi profesoară încă una, cel puţin de acelaşi nivel: aceea de povestitor.
Aleg un fragment, care mie îmi place mult. Sîntem în 1947, în primăvară. Virginia Zeani are 22 de ani şi ajunge la Milano, după o plecare dramatică din România – plecare ce avea să fie definitivă. Este săracă, nu cunoaşte pe nimeni într-o lume epuizată de războiul mondial. Ştie, doar, că vrea să cînte şi are o încredere imensă în propriul destin artistic. Iată fragmentul:
„La cîteva zile după ce am ajuns la Milano, i-am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Doi oameni admirabili. El era un colonel pensionar, trăia modest împreună cu soţia şi nu aveau copii. Mi-au cumpărat un cadou pe care nu-l voi uita niciodată: primul meu palton în Italia. Aveam mare nevoie. Apoi, tot ei m-au dus pentru prima dată în Elveţia, unde mi-au cumpărat ciocolată. Erau atît de drăguţi cu mine! Cînd au auzit că am voce, m-au rugat să cînt pentru ei şi apoi m-au oprit la masă. Vorbind despre muzică, el a spus la un moment dat: «Prietenul nostru cel mai bun este Aureliano Pertile. Ai auzit de el?». Am crezut că leşin. Le-am spus că e idolul meu şi că nu-mi doresc nimic mai mult decît să iau lecţii cu el. M-a împins Dumnezeu spre oamenii aceştia care erau foarte buni prieteni cu el. Toată seara mi-au povestit cum le cînta, cît de înnebunite erau femeile după el în orice rol făcea şi ce succes enorm avea. Pe nevasta lui Pertile o chema Italia. Donna Italia, care îl apăra de toate femeile astea, se răstea la sopranele care cîntau cu el şi care se îndrăgosteau de el: «Acesta e bărbatul meu, nu al vostru, numai pe scenă e al vostru!». La sfîrşitul serii mi-au dat adresa lui. Admiraţia enormă pe care o aveam pentru el mi-a dat curajul nebun să îmi înving timiditatea şi să mă duc singură la el acasă. Am sunat la uşă şi... cine a venit să-mi deschidă? Era Aureliano Pertile în persoană. Cum l-am văzut, am izbucnit în plîns. Emoţia era aşa de puternică că am început să plîng şi nu mai puteam zice nimic. El era şocat: «Ce s-a întîmplat? Pofteşte înăuntru?» Nevastă-sa era în spatele lui şi... ce putea gîndi văzînd o tînără necunoscută de 20 de ani plîngînd la uşa lor? Mi-au dat puţină apă şi, văzînd că nu mă liniştesc, mi-au dat şi puţin coniac. Aproape că nu mai reuşeam să vorbesc. În sfîrşit, mi-am mai revenit şi le-am spus că emoţia mea de a-i vedea e aşa de mare... că sînt o cîntăreaţă din România, că ascultasem la Bucureşti discurile lui şi că îl admiram atît de mult. Abia atunci s-au mai liniştit şi ei – înţeleseseră ce e cu mine. Eu ştiam că el este profesor la Conservatorul din Milano, dar avea o viaţă foarte relaxată – era mereu plecat, petrecea mult timp la ţară, unde avea o moşie (…) I-am spus că aş vrea să-mi dea un sfat. Mi-a fixat o întîlnire peste o zi sau două, cînd avea pianistul cu el. Am mers şi am cîntat prima dată Boema, pe care o ştiam pe dinafară. «Voce frumoasă, multe culori, trebuie să lucrăm cu tine la dicţiune.» Pe urmă, i-am cîntat Traviata. «Eu am cîntat Traviata, îmi spunea el, cu cea mai bună Violetta din timpurile mele: Claudia Muzio.» Şi îmi spunea că, din punct de vedere tehnic, nu am probleme, fiecare notă este la locul ei, totul e bine. Spunea că trebuie să lucrăm puţin în legato şi la consoanele duble din cuvintele italieneşti… Nu mi-a cerut niciodată nici un ban, dar lucram jersee pentru donna Italia (…) Lecţiile mele erau interesante, dar cel mai interesant era că îi ascultam pe alţii. Mă duceam foarte des la el, nu doar pentru lecţiile mele. Cum ţi-am spus. Croşetam jersee pentru donna Italia şi ea îmi făcea cîte o cafeluţă. Aşa că vedeam mulţi cîntăreţi pe-acolo. Veneau mai ales tenori. Unii veneau puţin cam aroganţi şi Pertile nu mai avea răbdare cu ei (…) Poate că avea şi dureri de spate – el era cam adus de spate –, şi acum, cînd le am şi eu, îmi dau seama cît e de greu să ai răbdare cu elevii… În ziua în care a murit, pe 11 februarie 1952, a întrebat de mine. Eu eram deja la Florenţa unde, două zile mai tîrziu, debutam în Puritanii. Colonelul Giovanini cu soţia lui erau la căpătîiul lui şi mi-au spus că, aproape cu ultima suflare, Pertile a întrebat «Unde e Virginia?». Colonelul i-a spus «E la Florenţa, poimîine debutează în Puritanii». «De aici începe marea ei carieră», a răspuns Pertile. Peste cîteva minute s-a stins. Avea mare încredere în mine.“ (pp. 57-59)
Cu precizarea că Aureliano Pertile era, în vremea sa, tenorul superstar, un fel de Luciano Pavarotti al acelor ani, îndemn pe cei care nu-l ştiu să folosească aceste zile de răgaz şi să-l descopere. Cît despre Virginia Zeani, nu cred că mai trebuie să adaug nimic.